Cultul Bisericilor Creştine Vechi Orientale

CULTUL BISERICILOR CREŞTINE VECHI DIN ORIENT

LITURGHIILE RITURILOR ORIENTALE

de Pr. Prof. ENE BRANIŞTE

ORTODOXIA Revista Patriarhiei Române

Anul XVII Nr. 1 ianuarie-martie 1965

I. PROBLEMA IZVOARELOR DE INFORMAŢIE


Mărturism de la început că sarcina cercetătorului care ar vrea să se informeze el însuşi şi să informeze şi pe alţii, exact şi obiectiv, asupra cultului Bisericilor Vechi Orientale, nu este de loc uşoară. Numeroase greutăţi, obstacole, prejudecăţi adînc înrădăcinate şi vechi păcate ale trecutului trebuie mai întîi înlăturate din cale.

E ştiut că înstrăinarea reciprocă dintre ortodocşi şi «eterodocşi», începută prin separarea Bisericilor naţionale (Armeană, Siriană şi Egipteană) de la periferia imperiului bizantin, în cursul secolelor al V-lea şi al Vl-lea, înstrăinare alimentată şi agravată apoi treptat, prin rivalităţi naţionale, prin certuri şi discuţii religioase, prin măsuri adesea necugetate, luate de conducerea politică a imperiului, împotriva «disidenţior» — a făcut ca, de la o vreme, creştinii rămaşi între graniţele mereu ngustate ale imperiului şi cei din afara lui să se privească între ei cu indiferenţă, dacă nu chiar cu ură şi vrăjmăşie, tratîndu-se reciproc ca eretici», «schismatici», sau cel puţin -«eterodiocşi». Îndeosebi despre cultul religios al creştinilor separaţi s-au scornit şi s-au pus în circulaţie multe neadevăruri, calomnii şi păreri greşite, pornite mai ales din surse greceşti, ca de exemplu că armenii se închină la un cîine Arţivurie, pe are îl sărută sîmbătă seara spre Paşti, că ei ung pragurile lor cu sînge le animale sacrificate, că adoră crucile, botezîndu-le, după ce le înfig în cui şi apoi le ung cu sînge de animal sacrificat, că se împărtăşesc cu carne de miel friptă, etc. x. încă din vremea Sinodului Trulan (692) se imputa «din auzite» armenilor că la ei se recrutează în cler numai cei lin neamul preoţesc şi că se fierb înăuntrul sfintelor altare cărnuri, care se împart preoţilor, după obiceiul iudeilor (can. 33 şi 99). Ambele acuzaţii s-au dovedit neîntemeiate şi îndeosebi cea de a doua a fost respinsă

 

1. Vezi L. Sarmacas, – Taina botezului şi Liturghia Bisericii Armene de Răsărit. Iaşi, 1895, p. 230—233, 241, 249.

nu numai de către armeni, ci chiar şi de tîlcuitorii ortodocşi cei mai autorizaţi ai canoanelor, care recunosc că «nici la armeni şi nici la alţi creştini nu a existat vreodată obiceiul de a se fierbe carne în altar» Unele din aceste păreri greşite au fost acreditate în Ortodoxie şi puse în circulaţie îndeosebi prin Panoplia dogmatică a lui Eutimie Zigabenul, de unde au trecut şi în colecţiile româneşti de canoane şi legiuiri bisericeşti (ca Pravila de la Govora din 1642); aşa este, de exemplu, cazul cu explicaţia greşită ce se dă la noi în general suprimării pos­tului de miercuri şi vineri din săptămîna întîia şi a treia a Triodului, pusă în legătură cu postul armean numit al lui Arţivurie (de unde cuvîntul românesc de harţi)[1]. Reluate de unii teologi români de pe la sfîrşitul secolului trecut, asemenea prejudecăţi au provocat o vie polemică între aceştia (prof. Gh. Aramă şi Şt. Călinescu din Iaşi) şi armenii din Moldova (îndeosebi prof. L. Sarmacaş), făcînd necesară intervenţia Sipodului de atunci al Bisericii Ortodoxe Române, care, în şedinţa sa din 15 mai 1891, a condamnat născocirile calomnioase scor­nite pe seama armenilor, între care şi cea privitoare la postul «Arţivurţâ»[2].

2. Vezi, de ex., Arhim. Ioan, citat la Nic. Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe
însoţite de comentarii,
trad. rom. de Dr. Nic. Popovici şi Prot. U. Kovincici, voi. IT
part. II, Arad 1931, p. 486.


La creşterea zidului despărţitor dintre fraţii marii familii creştine răsăritene au contribuit, în afară de condiţiile istorice externe (venirea arabilor şi a turcilor, ş.a.), şi unele cauze interne, ca, de exemplu, limbile liturgice întrebuinţate în cultul Bisericilor monofizite şi nestoriene (armeana veche, siriaca veche, copta, etiopiana şi araba) [3]. Unele dintre acestea (ca siriaca veche şi copta sau vechea egipteană) sînt limbi moarte, care nu se mai vorbesc de mult, fiind în general de loc, puţin sau rău cunoscute de către ortodocşi şi apuseni, ba chiar neînţelese de către clericii şi credincioşii Bisericilor care le folosesc încă în cultul lor. Din nefericire, prea puţini ortodocşi s-au ostenit pînă acum cu studiul aces­tor limbi, fără a cărora cunoaştere nu este posibilă cunoaşterea exactă a cultului Bisericilor Monofizite şi Nestoriene. Cu excepţia cultului ar­mean, mai bine cunoscut la noi, atît prin contactul nemijlocit cu membrii numeroaselor comunităţi armene din ţara noastră, cît şi prin lucrările


de informare scrise de ei înşişi sau de alţii [4], — cultul celorlalte Biserici Orientale separate a rămas aproape cu desăvîrşire necunoscut la or­todocşi T.

7.            La noi, în afară de excelentul studiu al fostului profesor de liturgică T. Tar-
navschi (citat in nota 6), despre liturghiile răsăritene în general (rev. «Candela», an.
1892 şi 1893, şi extras, 1893, 1903), menţionăm şi cele cîteva informaţii pe care le dă
Prof. I. Mihălcescu, în lucrarea sa
Theologie Symbolique au point de vue de l’Eglise
Ortodoxe Orientale,
Bucureşti-Paris, 1932. Cu privire numai la monofiziţi: Diac. Lec-
tor I. Rămureanu,
Posibilitatea întoarcerii Bisericilor Monofizite la Ortodoxie, în
«Ortodoxia», an. III (1951), nr. 4, p. 586—636 (dă şi cîteva informaţii privitoare la cult).
Numai despre Biserica etiopiana; Prof. L. Stan, O
nouă patriarhie. Biserica din Etio-
pia,
în «Ortodoxia», an. XII (1960), nr. 1 (despre cult: p. 48—50).


Primele izvoare directe de informaţie, la care trebuie să apelăm cînd vrem să ne documentăm asupra cultului unei Biserici, sînt cărţile ei de slujbă. Or, asemenea cărţi nu s-au tipărit, pînă în timpul din urmă, decît pentru monofiziţii şi nestorienii uniţi cu Roma, începînd cu cele de-la sfîrşitul secolului al XVI-lea pentru maroniţi (vezi mai departe), în mai toate acestea, editate sub auspiciul Congregaţiei De propaganda jide, editorii au introdus, cu un vădit zel misionar procatolic, diverse modificări sau adaose latinizante, denunţate şi regretate chiar de unii teologi catolici mai obiectivi [5]. De aceea, pentru studiul asupra cultului Bisericilor Vechi Orientale aceste ediţii trebuie utilizate cu multă pre­cauţie sau respinse de la început, fiind necesar recursul la manuscrisele vechi care le-au servit ca surse, sau la altele, încă inedite, de care se servesc pînă acum clericii unora dintre aceste Biserici, ca, de exemplu, sirienii răsăriteni (nestorienii persani sau chaldei). Cu aceeaşi băgare de seamă trebuie folosite şi studiile asupra cultului Bisericilor Vechi Orientale, datorite în marea lor majoritate teologilor catolici (englezi, fran­cezi şi germani), reprezentanţi ai statelor colonialiste apusene, sub a că­rora dominaţie politică au stat pînă nu de mult popoarele creştine din Orientul Mijlociu şi din nord-estul Africii. Mulţi dintre aceştia pre­zintă lucrurile prin prizma confesională, denaturînd adevărul’[6], ceea ce fac, de altfel, înşişi uniţii monofiziţi sau nestorieni[7]. Deşi aceştia din urmă şi-au păstrat, în general, cultul Bisericii Orientale căreia au apar­ţinut înainte de unire, totuşi ei au acceptat sau li s-au impus, precum, vom vedea, diverse modificări şi influenţe din partea cultului romano-catolic, care sînt adesea prezentate de ei înşişi sau socotite de alţii ca aparţinînd ritului liturgic originar al Bisericii respective, păstrat nealterat de către neuniţi. Confuzie cauzează adesea şi vocabularul tehnic de specialitate, specific catolic, întrebuinţat de teologii apuseni în prezen­tarea cultului răsăritean : hostia pentru pîinea (prescura) folosită la pros-comidie (deşi aceasta din urma n-are nimic comun, ca formă şi ca sens, cu hostia catolicilor), oblate pentru Sjintele Daruri, -«cuvintele consa­crării» (sfinţirii, consecratio) pentru cuvintele rostite de Mîntuitorul la Cina cea de taină («Luaţi, mîncaţi…,» etc), cuvinte care — după con­cepţia romano-catolică — ar opera sfinţirea sau prefacerea Darurilor la Liturghie, ş.a.m.d. La acestea se adaugă şi neajunsul că, de multe ori, prezentatorii catolici şi cei uniţi ai cultului Bisericilor Vechi Orientale nu sînt de acord între ei, iar uneori dau informaţii contradictprii asupra unuia şi aceluiaşi amănunt[8].

Izvoare mai vrednice de încredere pentru studiul şi cunoaşterea cultului Bisericilor Vechi Orientale sînt ediţiile ştiinţifice, separate sau colective, ale textelor liturgice răsăritene, făcute în timpul mai nou de diverşi liturgişti apuseni[9], precum şi cele mai vechi, tipărite de Bise­rica Romano-Catolică pentru interese apologetice, în lupta ei împotriva protestantismului, cum sînt cele datorite maronitului Joseph Aloysius Assemani[10] şi francezului Eus. Renaudot(ius)[11].

 

II. RITURILE  LITURGICE  ALE  BISERICILOR  MONOFIZITE  ŞI  NESTORIENE

 

În general, cultul — ca de altfel şi doctrina, organizaţia şi disci­plina — Bisericilor Vechi Orientale separate este îndeaproape înrudit cu cel al Bisericilor Ortodoxe, avînd aceeaşi origine ca şi acesta; el descinde de-a dreptul din cultul Bisericii primare, de origine aposto­lică, cult care, în momentul fărîmiţării unităţii creştinătăţii răsăritene (secolul al V-lea şi al Vl-lea), era aproape uniform peste tot, cu excepţia unor mici şi neînsemnate variante locale sau regionale, care începuseră să se dezvolte şi să se cristalizeze în diferitele Biserici (patriarhate) din această parte a lumii creştine şi care dăduseră deja naştere la aşa numitele «rituri liturgice surse», adică feluri deosebite (particulare) de a oficia cultul divin şi îndeosebi Liturghia, în creştinătatea primelor patru sau cinci veacuri. În general însă, cultul Bisericilor separate din Orient a rămas, mai mult decît cel al Bisericilor Ortodoxe, fidel stadiului de dezvoltare pe care el îl avea în momentul separării Bisericilor. Dezvoltîndu-se în alte condiţii decît cel ortodox, cultul acesta se resimte

   în stadiul lui actual de evoluţie — mai puţin de influenţa teologiei dogmatice, care a avut un rol atît de important în formarea ulterioară a cultului bizantin ; precum vom vedea, aproape nimic din specificul doctrinei adevăratului monofizitism (eutihianism) şi nestorianism, con­damnat de Biserica Ecumenică, nu se vede în textele liturgice sau în formele externe ale acestui cult15. In schimb însă, el a suferit influenţe de natură externă, dintre care unele datorite popoarelor necreştine cu care credincioşii Bisericilor Orientale separate au convieţuit (evrei, turci şi arabi mahomedani), altele cultelor celorlalte confesiuni creştine cu care aceştia au venit în contact. Influenţa cultului ortodox se resimte îndeosebi asupra cultului celei mai importante dintre Bisericile Mono­fizite — cea Armeană —, iar cultul romano-catolic a exercitat o masivă influenţă asupra aceleeaşi Biserici încă din epoca Cruciadelor, precum şi asupra cultului altor Biserici Orientale separate, mai mici (îndeosebi Biserica Maronită şi Biserica sirienilor monofiziţi şi nestorieni din Ma-labar-India), începînd din secolul al XVI-lea, cînd catolicismul îşi in­tensifică eforturile sale de a atrage la uniaţie toate Bisericile creştine orientale.

În momentul despărţirii lor de trunchiul Bisericii Ecumenice, toate Bisericile Orientale separate — atît cele monofizite cît şi cele nesto­riene — aparţineau, din punctul de vedere al cultului, la două rituri liturgice surse (originare), care începuseră deja să se formeze pe atunci în Răsărit : cel sirian (antiohianţ şi cel egiptean (alexandrin). La cel dintîi

   care îşi deducea originea din ritul primitiv al Bisericii Ierusalimului şi de la primul ei episcop, Sfîntul Iacov cel Mic, sau Fratele Dom­nului, — aparţineau Bisericile separate din Orientul Apropiat şi Mijlo­ciu sau din patriarhatul Ierusalimului şi cel al Antiohiei (Biserica Ar­meană şi Bisericile de limbă siriană, dintre care unele monofizite iar-altele nestoriene); la cel de-al doilea — care îşi deducea originea de la Sfîntul Apostol Marcu, primul evanghelizator al Bisericii din Africa de nord-est — aparţineau Bisericile Monofizite din vechiul Egipt (azi Re­publica Arabă Unită) şi din Abisinia (Etiopia), dependente pînă atunci de patriarhatul Alexandriei. încă din momentul alcătuirii lor, Bisericile. Monofizite au aparţinut deci la două tipuri liturgice-surse deosebite (cel sirian şi cel alexandrin), pe cînd nestorienii adică sirienii răsăriteni sau persani aveau acelaşi rit liturgic ca şi monofiziţii sirieni occidentali (ritul antiohian sau sirian).

 

15. Este ştiut, de altfel, că monofiziţii au adoptat nu monofizitismul exagerat, preconizat de Eutihie, ci unul verbal, moderat, rezumat în formula Mia 9601^ xo5 •sou X0700 ceoapxwfi^ («q singură Fire întrupată, a lui Dumnezeu Cuvîntul») a Sfîntului Chirii al Alexandriei (a se vedea studiul Pr. Prof. D. Stăniloae din acesfc. număr al revistei «Ortodoxia»).


 

În fond, cele două rituri liturgice se deosebeau pe atunci între ele nu atît prin variantele de ritual, de tipic (rînduială) şi de text sau for­mular verbal al rugăciunilor şi al imnelor folosite în cult, cît mai mult prin limbile folosite în serviciul divin (armeana, siriaca veche, vechea egipteană sau copta şi — probabil. — abisiniana). Dar cauzele de mai sus şi lipsa de legături reciproce între aceste Biserici au contribuit ca variantele şi particularităţile mici şi neînsemnate de pînă atunci, care deosebeau între ele cele două rituri liturgice ale acestor Biserici locale, să crească în cursul vremii, dînd naştere unor tipuri cultuale proprii fiecăreia dintre aceste Biserici, care se deosebesc nu numai de cultul ortodox, ci şi de la unul la altul, prin anumite particularităţi. S-au for­mat astfel, în sînul acestor Biserici, mai multe rituri liturgice derivate. Pentru clasificarea şi enumerarea lor se ia ca criteriu de obicei Litur­ghia proprie fiecărui rit, avîndu-se în vedere că, în cultul creştin, Li­turghia a fost de la început şi a rămas pînă azi temelia, centrul şi inima vieţii religioase şi sacramentale ; sînt însă şi liturgişti care au în vedere alte criterii pentru caracterizarea unui rit (limba liturgică, ritul-sursă, influenţele externe, etc), încît numărul şi clasificarea riturilor liturgice ale Bisericilor Vechi Orientale de azi nu sînt aceleaşi la toţi liturgiştii. Ţinînd însă seama atît de caracterele generale sau comune cît şi de notele specifice care diferenţiază aceste rituri, noi le putem reduce la trei ri­turi principale şi anume :

• 1. Ritul armean, propriu Bisericii Armene, care este cel mai apropiat de ritul bizantin (ortodox) şi se oficiază în limba armeană veche, în care au fost traduse textele liturgice încă din secolul al IV-lea ;

2.   Ritul sirian, comun Bisericilor Monofizite şi Nestoriene din Asia, în afară de cea Armeană, şi oficiat peste tot în limba siriaca ;

3.   Ritul copt, comun Bisericilor Monofizite din Republica Arabă Unită (Biserica Coptă) şi din Etiopia, reprezentînd faza actuală de evo­luţie a vechiului rit egiptean (alexandrin), oficiat azi în două limbi: coptă (limba veche a băştinaşilor egipteni din R.A.U., înlocuită în, graiul zilnic cu araba) şi etiopiana (dialectul gheez).


La rîndul lui, ritul sirian se împarte în mai multe ramuri, sub-rituri sau rituri secundare, şi anume :

a)     Ritul sirienilor monofiziţi sau iacobiţi (ritul sirian propriu-zis), care reprezintă forma cea mai fidel păstrată a vechiului rit liturgic si­rian (antiohian) ; acesta este folosit la sirienii apuseni, adică urmaşii ve­chilor creştini din patriarhatele Ierusalimului şi Antiohiei, dintre care cei mai mulţi trăiesc azi în Siria, Iordania şi Liban, iar o mică parte (creştinii tomîţi) în India (Malabar); toţi aceştia folosesc în cult încă limba siriaca veche (dialectul aramaic apusean), deşi în vorbirea zilnică au înlocuit-o de mult cu limba arabă şi malayalamă (în India). De curînd li s-a permis şi clericilor sirieni uniţi din Malabar să celebreze liturghia în malayalamă [12].’

b)     Ritul sirienilor răsăriteni sau nestarieni, numit şi ritul chaldean (siro-chaldeian) sau persan, dezvoltat tot din vechiul rit sirian şi păstrat la nestorienii de origine persană (chaldeiană), care mai trăiesc azi in Irak (Mesopotamia de altădată), Kurdistan (nordul Iranului de azi) şi Malabar (coasta sud-vestică a Indiei); toţi aceştia, deşi vorbesc azi lim­bile naţionale din ţările respective, folosesc încă în cult aceeaşi limbă ca şi sirienii monofiziţi (siriaca veche, sau dialectul aramaic), scrisă însă în alt alfabet (alfabetul chaldeian) şi cu mici particularităţi fonetice mai ales în pronunţarea vocalelor ;

c)     Ritul maronit, folosit de maroniţii (sirieni) din Liban (Muntele Alb), care aveau la început acelaşi rit liturgic cu sirienii iacobiţi, dar care şi-au făurit propriul lor rit, după despărţirea de monofiziţi prin adoptarea monotelismului (secolul al VH-lea) şi mai ales după unirea lor cu Roma, spre sfîrşitul secolului al XVI-lea. Întrucît toţi maroniţii sînt uniţi, cultul lor reprezintă varianta cea mai mult romanizată (ca­tolicizată) a cultului răsăritean. Deşi vorbesc limba arabă, ei folosesc încă în cult siriaca veche, ca şi iacobiţii, scrisă în acelaşi alfabet siriac [13].

Amintim că, în fiecare dintre Bisericile Vechi Orientale enumerate, există şi grupuri — mai mult sau mai puţin numeroase — de uniţi cu Roma ; aceştia şi-au păstrat în general ritul liturgic al Bisericii din care provin, dar au adoptat şi unele influenţe ale cultului romano-catolie, care tind să devină mai peste tot din ce în ce mai numeroase, datorită nu atît presiunii autorităţii bisericeşti tutelare, cît zelului pro-catoîic al unora dintre uniţi înşişi. Noi vom avea în vedere, cum este şi firesc, cultul autentic al creştinilor orientali, păstrat la neuniţi («ortodocşi», cum îşi spun ei, «schismatici», cum le spun catolicii).

După cum am spus, slujba religioasă care constituie centrul cultului public sau oficial în toate Bisericile creştine din Răsărit este Sfînta Litur­ghie. Ea este nu numai izvorul fundamental lai vieţii spirituale răsăritene,


ci şi forma cea mai înaltă pe care a îmbrăcat-o cultul suprem de adoraţie (latrie) în creştinătatea răsăriteană şi care caracterizează cel mai bine spiritul propriu al fiecărui rit liturgic, deoarece în formele, rugăciunile şi imnele care alcătuiesc rînduiala ei, fiecare Biserică a pus tot ceea ce a putut şi a avut mai de preţ şi mai specific în exprimarea ideilor sale dog­matice şi a simţirii şi trăirii ei religioase, adică a evlaviei credincioşilor ei. De aceea începem această prezentare generală a cultului Bisericilor Vechi Orientale separate, prin prezentarea sumară a liturghiilor lor, în compara­ţie cu cele de rit bizantin; vom căuta să punem în lumină atît deosebirile cît şi asemănările dintre liturghiile diferitelor rituri orientale, pentru a sesiza nu numai ceea ce le separă de liturghiile noastre ortodoxe, ci şi — mai ales — ceea ce le apropie de ele şi de cultul Bisericii vechi şi încă nedespărţite, a creştinătăţii răsăritene din primele-patru veacuri.

 

 

III. LITURGHIILE BISERICILOR VECHI ORIENTALE

 

1. Liturghia Bisericii Armene. — Armenii întrebuinţează azi o sin­gură liturghie, şi anume «Liturghia Prea Fericitului Părintelui nostru Sfân­tul Grigore Luminătorul, revizuită şi adăugită de sfinţii patriarhi şi învă­ţători (doctori) Sahag, Mesrob, Kud şi Ioan Mantakuni (Mantaguni)»[14].

19. Vezi şi A. Baumstark, Denkmăler altarmenischer Messliturgie. 3. Die arme-
nische Rezension der Jakobusliturgie,
în «Orlens Christianus», Nova Series, voi. VII—
VIII, p. 1—32.


Se pare, într-adevăr, că Sfîntul Grigore Luminătorul, apostolul na­ţional al armenilor (d 332), a făcut şi cea dintîi traducere armeană a liturghiei Sfîntului Iacob din părţile Cezareii Capadociei, în forma în care se săvîrşea în această regiune în acea epocă (prima jumătate a secolului al IV-lea). Traducerea s-a făcut fie după originalul grecesc, fie după ver­siunea siriacă, în care probabil această liturghie se oficia şi la armeni, pînă pe la sfîrşitul secolului al V-lea1S, cînd patriarhul armean Ioan Mantaguni a întreprins o revizuire a întregului cult armean şi a dat conaţionalilor săi o liturghie care reprezintă mai mult o prelucrare a liturghiei capadociene din acel timp, adică a liturghiei Sfîntului Vasile cel Mare. Ea poate fi considerată deci ca reprezentînd un stadiu vechi al liturghiei


bizantine, sau mai de grabă o compilaţie a liturghiei greceşti a Sfîntului Iacob —liturghie de tip sirian — si a liturghiei bizantine a Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Această liturghie păstrează unele trăsături arhaice, care au dispărut din liturghiile surori bizantine, ca, de exemplu, trei lecturi biblice (dintre care una din Vechiul Testament), spălarea mîinilor slujitorilor la începutul liturghiei credincioşilor, ş. a. în schimb a împrumutat multe din rugăciu­nile liturghiilor bizantine de azi (ca de exemplu, rugăciunea proscomidiei, a trisaghionului, a heruvicului, a amvonului, ş. a.), pe care le-a pus sub numele Sfinţilor Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Atanasie cel Mare. Ca o reminiscenţă a originii sale greceşti, ea păstrează şi azi unele din formulele diaconale în limba greacă, dar transcrise cu literele armene ale alfabetului inventat în secolul al V-lea de învăţatul armean Mesrob, ca, de exemplu: broshomen (formă stricată din n.Q6o%a)\izv Să luăm aminte!), orthi ( dQftoi = Drepţi), ş. a. Din secolul al XIV-lea înainte, liturghia armeană a împrumutat unele elemente din cultul romano-catolic, dintre care cele mai importante sînt rugăciunile de pregătire de la începutul litur­ghiei (confiteor şi introit) şi cea de a doua Evanghelie (Ioan I, 1—14), care se citeşte la sfîrşitul liturghiei, ca în ritul roman.

Specific ritului liturgic armean este întrebuinţarea azimei ca materie a Jertfei euharistice, în loc de pîine dospită (de asemenea influenţă cato­lică) şi excluderea apei de la pregătirea Sfintei Euharistii, interpretată de unii ca o expresie rituală a doctrinei monofizite atribuită armenilor.

Ca structură, rînduiala liturghiei armene se poate împărţi în cinci părţi, inegale ca întindere, şi anume:

a)    Rugăciunile pregătitoare citite în sacristie (schevofilachion sau dia-conicon, o încăpere în partea de sud a altarului);

b)    Rugăciunile pregătitoare citite în chor sau strană (transeptul sau soaţiul transversal dintre altar şi naos, rezervat clericilor inferiori şi sluji­torilor bisericeşti care asistă la slujbă; el nu e despărţit de naos decît printr-un simplu grilaj scund, de lemn sau metal, ca în vechile biserici creştine);

 

c)    Pregătirea Darurilor (proscomidia)

d)    Liturghia catehumenilor şi

e)  Liturghia credincioşilor.
Iată
rînduiala liturghiei, pe scurt:

20.       Comp. S. Salaville, op. cit, p. 20.


Preotul, însoţit de diaconi şi de clericii inferiori [15], intră în sacristie şi după ce rosteşte mai multe versete de psalmi şi rugăciuni de mărturisire şi iertare, îmbracă veşmintele liturgice, care sînt aceleaşi ca la ortodocşi, cu deosebirea că peste felon se pune în plus un guler mare, drept şi rigid (lat de cea 7—8 cm), numit vagas (amictus-ul latin), iar pe cap un fel de mitră în formă de coroană rotundă (sagavarth); de asemenea, îşi scoate dinainte încălţămintea şi îşi pune ciorapi albi şi sandale anume păstrate pentru aceasta în biserică (influenţă catolică). Ceilalţi clerici îşi îmbracă veşmintele înaintea preotului (clericii inferiori îmbracă stiharul şi felonul scurt, ca în vechime, iar diaconii aceleaşi veşminte ca la orto­docşi), în tot acest timp corul (cîntăreţii) cîntă un lung şi frumos imn în cinstea Sfintei Treimi, în care este vorba şi de îmbrăcarea slujitorilor în veşmintele sacre.

Ies apoi cu toţii în mijlocul «chorului», unde preotul îşi spală mîinile, binecuvintează pe credincioşi (nu există catapeteasma sau tîmpla biseri­cilor ortodoxe, care împiedică privirea credincioşilor în altar, ci numai o perdea mai mare şi alta mai mică, ce se trag în anumite momente); cere şi primeşte iertare de la ei (prin cel mai de seamă în vîrstă sau vrednicie) şi merge la Sfînta Masă (înălţată pe o estradă spre fundul altarului, cu cîteva trepte, ca la catolici), pe care o sărută împreună cu diaconul, cîntînd imne şi rugăciuni pregătitoare (atribuite sfîntului Grigore Naregaţi). Corul intonează mereu imne (meghidi) adresate fiecăreia dintre persoanele Sfin­tei Treimi.

Se închide perdeaua altarului şi preotul (împreună cu diaconul, dacă este) merge în proscomidiar (încăperea separată, din partea de nord a alta­rului Offertorium), unde are loc pregătirea Darurilor (proscornidia)9 punîndu-se pe disc una din cele trei pîinişoare (hostii) dinainte pregătite pentru aceasta, turnîndu-se vin (fără apă) în potir şi acoperindu-se Daru­rile, în acelaşi mod şi aproape cu aceleaşi formule ca în ritul bizantin. Preotul rosteşte rugăciunea proscomidiei din ritul bizantin( «Doamne, Dumnezeul nostru, Cela ce pe Pîinea cerească…»). Se face apoi cădire solemnă în toată biserica, în timp ce corul cîntă un imn potrivit zilei.

După aceasta preotul urcă treptele Sfintei Mese, o tămîiază, o sărută şi începe liturghia, cu aceeaşi formulă de binecuvîntare ca la ortodocşi. Diaconul, din mijlocul bisericii, rosteşte o ectenie asemănătoare ecteriiei mari de la noi, în timp ce preotul citeşte, cu glas scăzut, cele trei rugăciuni ale antifoanelor şi rugăciunea intrării cu Evanghelia, din ritul bizantin. Corul intonează tropare (imne) potrivite zilei (duminica se cîntă «Unule-Născut…»), apoi irisaghionul («Sfinte Dumnezeule…»), pe care armenii îl cîntă cu adaosul «Cela ce Te-ai răstignit pentru noi…», introdus de patriar­hul monofizit Petru Gnafevs (Fullo) al Antiohiei, variabil însă după sărbători, ca îsodiconul bizantin 22.

Urmează un fel de procesiune cu Evanghelia purtată de diacon (imitaţie a vohodului mic din ritul ortodox), apoi o ectenie mare rostită de
diacon; un cîntăreţ (lector) citeşte
pericopa biblică din Vechiul Testament
(luată de regulă din cărţile profetice), urmată de Apostol (lectură din epis-
tolele apostolilor), iar diaconul (în lipsa lui, preotul) citeşte apoi
Evan
|—————- _

22. Formula de mai sus (introdusă după «Sfinte fără de moarte…») se între­buinţează numai în Postul Mare. La Naşterea Domnului (Epifanie) se spune : «Cela ce Te-ai născut şi Te-ai arătat pentru noi…»); de la Paşti la înălţarea Domnului şi în toate duminicile: «Cela ce ai înviat din morţi…»; în Sîmbăta Patimilor: «Cela ce Te-ai înmormîntat pentru noi…», etc. Armenii uniţi au suprimat aceste adaose.

 

ghelia[16]. După aceasta, preotul (sau arhidiaconul, cînd este), ţinînd Sfînta Evanghelie deasupra capului, cu faţa spre răsărit (în faţa Sfintei Mese), rosteşte Simbolul de credinţă (Crezul), care este cel niceo-constantinopoli-tan, cu cîteva adaose armene ulterioare5*.

Liturghia catehumenilor se termină cu o ectenie rostită de diacon, binecuvîntarea de către preot a credincioşilor (care îngenunchează) şi ve­chea formulă pentru concedierea catehumenilor, care include şi pe cei nedesăvîrşiţi în credinţă, pe penitenţi şi pe cei necuraţi (nevrednici de împărtăşire).

23.Toate lecturile se fac cu faţa spre credincioşi, cartea, respectivă fiind aşezată ae un pupitru portativ (analog = tas), în mijlocul chorului.

24.De mirare că R. Janin (op: cit., p. 379) pretinde că simbolul întrebuinţat da jprmeni la liturghie ar fi cel pseudo-atanasian, din secolul al Vl-lea. Uniţii armeni ■a introdus în Crez adaosul catolic filioque.


Liturghia credincioşilor începe în acordurile unui frumos imn cîntat de cor. În semn de smerenie, preotul îşi depune mitra (coroana) de pe cap şi îşi descalţă sandalele, rămînînd numai în ciorapi (cp. leş. III, 5). Daru­rile sînt aduse acum de la proscomidiar, fiind purtate de către diacon în procesiune solemnă prin mijlocul bisericii şi apoi depuse pe Sfînta Masă (imitaţie a vohodului mare din liturghiile noastre). Preotul îşi spală din nou mîinile, rostind Psalmul XXV («Spăla-voi întru cei nevinovaţi…»-)./ Credincioşii se ridică, diaconul rosteşte o ectenie şi se dă sărutarea păcii (sărutarea frăţească sau a iubirii), ca în vechime (transmisă prin mîini sau prin lanţul cădelniţei, de la preot la diacon şi prin acesta la credincioşi). Preotul începe apoi să citească încet marea rugăciune a Sfintei Jertfe (anafora), prefaţată de obişnuitul dialog cu credincioşii (cîntăreţii) şi com­pusă, după tiparul obişnuit tuturor liturghiilor creştine, din rugăciunea euharistică, rugăciunea teologică şi cea hristologică (între care se interca­lează Sanctus sau trisaghionul biblic), cuvintele rostite de Mîntuitorul la Cina cea de taină (pe care preotul le rosteşte cu voce tare, ca şi formula; introductivă la trisaghion), epiclesa (cu tripla sfinţire, ca şi în ritul bizan­tin: o dată pentru pîine, a doua oară pentru vin şi a treia oară pentru amîndouă) şi dipticele sau rugăciunile de mijlocire, începînd pentru morţi, între care sînt pomeniţi şi sfinţii, şi continuînd cu cei vii (în. timpul acesta corul cîntă un imn). După sfîrşitul anaforei şi al unei noi ectenii, urmată de Tatăl Nostru, preotul face înălţarea Sfintelor («Sfintele, Sfinţilor !»), frîngerea Sfîntului Trup în patru părţi, dintre care pune pe sfîntul disc trei, iar cu a patra se împărtăşeşte el însuşi întîi, apoi împărtăşeşte pe credincioşi, dînd cu mîna la fiecare cîte o părticică din celelalte trei părţi ale Sfîntului ,Trup, înmuiată în Sfîntul Sînge (fără linguriţă, care nu se foloseşte la armeni)[17]. După rugăciuni şi imne de mulţumire, analoage cu cele din ritul bizantin, preotul consumă rămăşiţa Sfintelor Taine din potir, îşi spală mîinile, îşi pune din nou mitra (coroana) şi sandalele, merge în chor unde citeşte rugăciunea amvonului din ritul bizantin («Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne…»). Citeşte apoi începutul Evangheliei


după Ioan (I, 1—14), sărută Evanghelia şi binecuvîntează cu ea pe credin­cioşi, care o sărută şi ei. Se împarte credincioşilor anafura sau pîine bine­cuvântată (ca şi în ritul bizantin), în timp ce corul cîntă în întregime Psal­mul XXXIII (-«Bine-voi-cuvînta pe Domnul în toată vremea…»), preotul face binecuvîntarea finală a credincioşilor (analoagă cu otpustul liturghiei ortodoxe) şi apoi toţi clericii merg în sacristie, unde îşi dezbracă veşmin­tele, zic Tatăl Nostru şi ies.

Scurta prezentare de pînă aci a rînduielii liturghiei armene arată sufi­cient marea ei asemănare cu rînduiala şi formularul sau textul liturghiei ortodoxe. În afară de cele amintite pînă acum, liturghia armeană mai are comun cu cea ortodoxă: formule din ritualul proscomidiei (ca, de exemplu: «întru pomenirea Domnului…»), rugăciunea cădirii din rînduiala prosco­midiei, rugăciunea trisaghionului sau a cîntării celei întreit-sfinte, rugă­ciunea ecteniei întreite (a cererii cu stăruinţă), formule şi expresii din ectenii şi din rugăciunea Sfintei Jertfe («Ale Tale dintru ale Tale…» ş.a.),. rugăciunea dinaintea împărtăşirii, formulele de la frîngerea Sfîntului Trup, rugăciunea plinirii Sfintelor (a «potrivirii» Sfintelor Daruri), răspunsul poporului la ectenii («Doamne, miluieşte !»), ş.a. în plus, şi la armeni există obiceiul ca preoţii să citească în taină (cu voce scăzută) rugăciunile, con­comitent cu ecteniile rostite de diacon, rostind sub formă de ecfonis (cu glas tare) numai încheierea lor.

Dintre particularităţile de amănunt ale liturghiei armene, în afară de cele amintite deja, mai menţionăm următoarele :

a)  S-a exclus ectenia pentru catehumeni, păstrîndu-se numai formula finală pentru concedierea lor.

b)   înainte de citirea Evangheliei, diaconul îndeamnă pe credincioşi : «Să ascultăm!», iar aceştia răspund: «Dumnezeu vorbeşte !».

c)   Formula paulină de binecuvîntare a credincioşilor de < către preot la începutul dialogului introductiv din fruntea anaforei în liturghia orto­doxă («Darul Domnului nostru Iisus Hristos…») este înlocuită în liturghia; armeană cu alta : «Harul, dragostea şi puterea divină, sfinţitoare, a Tatălui, a Fiului şi a Sfîntului Duh să fie cu voi cu toţi !».

d)   La înălţarea Sfîntului Trup de către preot, acesta zice : «Pentru (întru) sfinţirea (sfîntul) Sfinţilor !».

e)  Ori de cîte ori binecuvîntează pe credincioşi, preotul zice mai întîi: «Binecuvintează, Doamne!» spre a arăta că nu el este de fapt cel ce bine­cuvîntează, ci Dumnezeu printr-însul face binecuvîntarea.

f)    La formula pentru pomenirea Sfintei Fecioare din cadrul dipticelor, pe care preotul o rosteşte — ca şi la noi — cu glas tare, se adaugă şi pomenirea Sfîntului Ioan Botezătorul, a Sfîntului Ştefan protodiaconul şi ai tuturor sfinţilor, iar in cursul rugăciunii în taină care urmează, se pomenesc o lungă serie de sfinţi naţionali ai armenilor (Sfîntul Grigore Lumi­nătorul, Nerses, Sahag, Mesrob Vartaped, Grigore de Nareg, abatele Marcu…


Evakri pustnicul, ş.a.); între aceştia figurează şi Sfinţii împăraţi Abgar, Constantin, Tertad şi Teodosie[18].

g) La aducerea Darurilor de la proscomidiar la Sfînta Masă, după procesiunea solemnă de la începutul liturghiei credincioşilor, are loc între preot
şi diacon dialogul încadrat la noi în slujba sfinţirii bisericii (şi folosit prin Ardeal şi la slujba învierii din noaptea Paştilor) : «Deschideţi, mari, ale cerului porţi, ca să intre împăratul slavei !», şi celelalte.

h) Vrednică de menţionat este şi formula (corectă) folosită la armeni ca răspuns al credincioşilor la începutul dialogului introductiv din fruntea
anaforei :
«Milă şi pace şi jertfă de laudă (binecuvîntare)», în loc de formula /coruptă) din liturghia bizantină («Mila păcii, jertfa laudei») [19].

i)  Cultul marial apare mai şters în liturghia armeană ; de aceea nu
există la armeni
Axionul liturghiei bizantine, ceea ce este explicabil, dacă avem în vedere că cinstirea Maicii Domnului se dezvoltă în Ortodoxie mai
ales din secolul al V-lea înainte, după despărţirea Bisericilor Vechi Orientale ; în schimb,
cultul Sfintei Cruci, care este mult mai dezvoltat la ar
meni (ca un simbol al suferinţelor necurmate care caracterizează destinul istoric al acestui popor), apare şi în liturghie, atît în rugăciunile citite de
preot, cît şi în imnele cîntate de cor şi în ecteniile diaconale
(«Cu sfînta
Cruce,
Domnului să ne rugăm !»).

Încheiem această expunere despre liturghia armeană cu întrebarea: avînd în vedere că liturghia — ca şi cultul în general — nu e altceva decît transpunerea în rugăciune şi în forme rituale a credinţei şi evlaviei, litur­ghia armeană lasă ea să se vadă presupusul monofizitism imputat armeni­lor? Răspunsul l-au dat deja, cu mult înaintea noastră, clerici şi cunoscă­tori români ai cultului armean, care au demonstrat că nici în rugăciunile şi imnele armenilor şi nici în ceremoniile sau riturile liturghiei lor nu găsim nimic care să arate că armenii ar fi îmbrăţişat vreodată monofizitismul exagerat al lui Eutihie, pe care de altfel ei îl anatematizează, alături de alţi eretici2S.

28.       Vezi, de ex., Arh. Timus Piteşteanu, op. cit., şi D. Dan, op. cit.


Întrebuinţarea vinului fără apă la proscomidie şi fără «căldură» (apă caldă, binecuvîntată) la împărtăşire nu are de loc în intenţia armenilor sen­sul monofizit care i s-a atribuit de către ortodocşi. Acelaşi lucru se poate spune şi despre adaosul «Cela ce Te-ai răstignit pentru noi» la trisaghion, pe care armenii l-au adoptat fără să-i dea sensul eretic (teopashit) pe care acest adaos îl avea în intenţia autorului său, episcopul Petru Gnafevs (Fullo) al Antiohiei. Căci armenii interpretează imnul «Sfinte Dumnezeule…» nu ca e un imn trinitar, cum este socotit la noi, ci ca fiind adresat numai Mîntuitorului, ceea ce de altfel se vede lămurit din variaţia formulei adaosului, după sărbătorile Mîntuitorului[20]. Cît priveşte adaosele specific armene la Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan folosit în liturghia ar­meană, nici ele nu conţin nimic eretic, ci sînt adăogiri datorite — după tradiţie — fiului sfîntului Grigore Luminătorul, aprobate ulterior de si­nodul armean convocat de catolicosul Sahag şi ţinut la Artişat în anul 435, ele fiind menite să explice şi să accentuieze anumite puncte de credinţă prea succint formulate de Părinţii de la Niceea şi de la Constantinopol. Spre deplină încredinţare, dăm aci textul articolelor 2 şi 3 din Simbol, referitoare la hristologie, subliniind adaosele armene :

«Credem întrunul Dumnezeu, Tatăl-Atotţiitorul…

«Şi întrunul Domn Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut din Dumnezeu-Tatăl, adică din substanţa Tatălui, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină…, etc.

«Carele pentru noi oamenii şi pentru a noastră mîntuire s-a pogorât din ceruri, s-a întrupat, s-a făcut om, s-a născut în mod desăvîrşit din Măria Sfînta Fecioară prin Duhul Sfînt, de la Care a luat trup, suflet şi gînd şi tot ce este în om, în realitate şi nu după închipuire…».

«S-a suit la ceruri cu acelaşi trup…»- etc. [21].

E inutil să mai adăugăm cît de bine exprimă şi accentuiază aceste adaose credinţa ortodoxă în deplinătatea naturii umane a Domnului şi deci existenţa celor două firi în persoana unică a lui Hristos, Dumnezeu-Omul.

Cît priveşte caracterul ortodox al conţinutului rugăciunilor şi imnelor din liturghia armeană ca şi din alte slujbe bisericeşti, el a fost recunoscut de mult, de către însuşi patriarhul Fotie al Ţarigradului. În răspunsul său la o Scrisoare a catolicosului armean Zaharia I, în care acesta declara că armenii nu sînt nici discipolii lui Iacob Zanzalul (de la care îşi trag numele lacobiţii adică sirienii monofiziţi), nici ai lui Aligarna, nici ai lui Petru (Fullo) din Antiohia, nici ai lui Eutihie, ci ai Apostolilor Tadeu şi Vartolomeu şi ai Sfîntului Grigore Luminătorul, —- Fotie spunea : «Scrisoarea ce ne-a scris Sanctitatea Voastră o socotim ortodoxă în Hristos şi de o pă­rere cu noi în credinţă şi ne-a plăcut mult. Vă dau ştire şi despre aceasta că îndoiala ce era în inima noastră cu privire la imnele şi la serviciul di­vin, după cercetare a dispărut, căci noi am cercetat şi am aflat că voi în multe locuri din aceste imne preamăriţi pe Iisus Hristos, în două naturi. Sînt fericit că am citit scrisoarea ortodoxă a Sanctităţii Voastre» [22].

Aproape cu aceiaşi termeni despre ortodoxia imnelor liturgice armene se exprimă mai tîrziu şi împăratul bizantin Manuel Comnen în scrisoarea sa din 1177 către catolicosul Grigore al IV-lea al armenilor, în care el re­cunoaşte ortodoxia învăţăturii de credinţă a armenilor [23].

2. Liturghiile sirienilor monofiziţi (iaoobiţi). — a): Liturghia principală a sirienilor monofiziţi (iacobiţi) este liturghia siriacă a Sfîntului Iacob. Liturghia de origine apostolică a Sfîntului Iacob, provenită din Ierusalim şi dezvoltată la Antiohia, a devenit liturghia reprezentativă a ritului antio­hian şi a patriarhatului Antiohiei, fiind, pînă prin secolul al V-lea—al Vl-lea, singura liturghie oficiată în tot Răsăritul creştin. încă din secolele al III-lea— al IV-lea ea se săvîrşea în Siria în două limbi: în limba originală (greacă) pentru creştinii din oraşele, aproape în întregime elenizate, şi în traducere si­riaca pentru populaţia rurală, care nu înţelegea greceşte. În momentul des­părţirii monofiziţilor de restul Bisericii, liturghia greacă a Sfîntului Iacob a rămas în întrebuinţare numai la sirienii ortodocşi («Melkiţi»), care au fo­losit-o pînă prin secolul al Xll-lea—al XlII-lea, cînd au înlocuit-o cu li­turghiile mai noi, de rit bizantin ; versiunea siriaca a acestei liturghii a ră­mas în întrebuinţare numai la sirienii monofiziţi (care vorbeau toţi limba siriaca), care o folosesc pînă azi în limba siriaca veche (înlocuită în vorbi­rea zilnică cu araba), dîndu-i, în cursul timpului, unele dezvoltări noi, spe­cific siriene, şi uşoare adaptări la doctrina monofizită (ca, de exemplu, adao­sul teopashit al episcopului antiohian Petru Fullo la trisaghion: «Cela ce Te-ai răstignit pentru noi…»).

Aceste modificări au atins mai mult partea preanaforală (pînă la rugă­ciunea Sfintei Jertfe) a liturghiei siriace, căci de la sărutarea păcii înainte ea este aproape identică cu liturghia greacă a Sfîntului Iacob. Dar, în ge­neral, liturghia iacobită a Sfîntului Iacob păstrează mai bine forma primi­tivă (autentică) a liturghiei ritului antiohian din secolele al V-lea—al Vl-lea, în comparaţie cu liturghia greacă a Sfîntului Iacob, care, pînă în momentul ieşirii ei din întrebuinţarea ortodocşilor, primise deja impor­tante influenţe din partea liturghiilor de rit bizantin, care i-au luat locul. Ca o reminiscenţă a originii ei greceşti, versiunea siriaca a liturghiei Sfîn­tului Iacob din uzul iacobiţilor păstrează pînă azi cîteva cuvinte greceşti, mai mult sau mai puţin desfigurate : Stâmen calos («Să stăm bine…»), Ky-^ rieleison ( Kvqiz eAsT|orov), Sofia («înţelepciune»), Orihi («Drepţi»), Pros-homen («Să luăm aminte !»), ş.a. 33.

33.Cp. Pr. Prof. P. Vintilescu, Curs de Istoria Liturghiei, Bucureşti, 1940, p. 242 ş.u.

34.Ed. critică de Ad. Riicker, Die syrische Jakobusanaphora nach der Rezension des Ja’qob(h) von Edessa. Mit dem griecMschen Paralleltext. (Liturgiegeschichtliche Quellen und Forschungen, 4). Trad. engl. la F. E. Brightman, op. cit., p. 69 ş.u. Trad. lat. şi comentar de Max. von Saxa, Missa Syriaca, Ratisbonae, 1907. O descriere a rînduielii la T. Tarnavschi, op. cit., p. 335—336 şi 397—402; alta la R. Janin, op. cit., p. 446 ş.u. Comp. şi: Dr Paul Kriiger, Die morgenlăndischen Liturgiefamilien, în voL Morgenîăndisches Christentum. Wege zu einer okumenischen Theologie, hrbg. von Dr. P. Kruger und J. Tyciak, Paderborn, 1940, p. 119 ş.u.; M. Dobrînin, Liturghia Bisericii Iacobite şi particularităţile ei, în «Jurnal Moskovskoi Patriarhii», ian. 1956.

35.O trad. rom. a textului acestei liturghii, făcută de Prof. N. Chiţescu, după o traducere engleză editată de Seminarul teologic din Kottayam-Kerala (India), a publicat Pr. Aîex. Ionescu: Liturghia Sfintului Iacob a Bisericii de rit sirian din Ma-labar-India, în «Glasul Bisericii», an. XXII (1963), nr. 5—6, p. 442—467. Vezi şi: II Raza ossia il Mistero. Descrizione della Messa solenne in rito Siro-malabarese, Roma, 1952 (Collana di liturgie orientali, 4).


Manuscrisele cele mai vechi ale liturghiei siriace a Sfîntului Iacob pro­vin din secolul al VUI-lea 34. Aceeaşi liturghie întrebuinţează şi iacobiţii din Malabar 35, precum şi sirienii monofiziţi care au primit uniaţia şi tot


Ortodoxia


7


ea stă la baza liturghiei principale a Maroniţilor, despre care vom vorbi mai departe.

b) Sirienii iacobiţi au păstrat însă obiceiul din Biserica veche de a improviza textul părţii centrale a liturghiei credincioşilor, adică rugăciu­nea Sfintei Jertfe sau anaforă-ua (corespunzînd secţiunii dintre «Să stăm bine, să stăm cu frică…» şi ecfonisul «Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă…», din liturghiile ortodoxe de azi).

De aceea, în cadrul rînduielii fixe a liturghiei Sfîntului Iaoob, care se săvîrşeşte în tot anul bisericesc, ei înlocuiesc, la anumite sărbători sau ocazii, anafora-ua acestei liturghii, cu alte anafore de schimb; se cunosc pînă acum nu mai puţin de 64 asemenea anafore, adaptate toate după cea a Sfîntului Iacob, dintre care unele sînt atribuite unor sfinţi Apostoli (Sfîn­tul Iacob, Sfîntul Ioan Evanghelistul, Sfîntul Marcu, Sfîntul Luca sau Cei 12 Apostoli, Sfîntul Petru), altele unor iluştri ierarhi răsăriteni dinainte şi de după Sinodul de la Calcedon (Sfinţii Clement Romanul, Ignatie al An-tiohiei, Dionisie Areopagitul. Eustatie al Antiohiei, Iuliu al Romei, Ata-nasie al Alexandriei, Chirii al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigore de Nazianz. Celestin al Romei, Ioan Gură de Aur, Iacob de Sarug), altele unor ierarhi şi învăţaţi monofiziţi sirieni şi copţi (ca: Dioscur al Alexandriei, Timotei al Alexandriei, Sever al Antiohiei, Filoxen de Mabug, Iacob Ba-radeus, Ioan de Bostra, Iacob de Edesa), iar cele mai multe unor patriarhi iacobiţi din secolele al IX-lea—al XlV-lea, ca : Moise Bar-Kefa, Dionisie Bar-Salibi, Ioan Bar-Maadani, Grigore Bar-Hebreus, Ignatie cel Tînăr, ş.a. 3f*

36. Vreo 37 dintre aceste anafore au fost editate în trad. lat. la Eus. Renaudot, »p. cit., voi. II. Alte ediţii separate, mai noi, ale unora dintre ele, enumerate la F. E. Brightman, op. cit., p. LV—LIX. Ediţii critice, recente, în col. Anaphorae sy-riacae, quotquot in codicibus adhuc repertae sunt… editae et latine versae, A. Raes, Ad. Riicker, H. W. Codrington, Romae (Inst. Pontif, pro studiis Orient.), 1939 ş.u. (mai multe volumaşe apărute pînă acum).


Unele dintre aceste anafore siriene (atribuite unor Părinţi bisericeşti antecalcedonieni) au fost traduse din greceşte (anaforele Sfîntului Chirii, Sfîntului Grigore Teologul, Timotei al Alexandriei, ş.a.). Cîteva dintre ele poartă evidente semne de adîncă vechime şi prezintă analogii de idei sau de expresie cu anafora-ua din liturghia «clementină». transmisă în cartea a opta a Aşezămintelor Apostolice; aşa este, de exemplu, cazul cu anaforele atribuite Sfinţilor Ioan Gură de Aur, Chirii sau Timotei al Alexandriei. Tot în favoarea vechimii unora dintre ele pledează şi prezenţa în ele a unor fragmente de rugăciuni comune cu cele din liturghia copţilor alexandrini. Aşa, de exemplu, liturghia numită a Sfîntului Vasile, din ritul alexandrin, a împrumutat din anafora siriacă atribuită aceluiaşi sfînt prima rugăciune «a păcii» («Dumnezeule Cel veşnic, Care l-ai făcut pe om de la început ca să trăiască în veci…»), iar din anafora siriană atribuită Sfîntului Atanasie a luat rugăciunea a doua «a păcii» («Doamne Dumnezeule, Cel înfrico­şat…») ; “liturghia coptă a Sfîntului Chirii are, de asemenea, patru rugăciuni comune cu cele din anafora siriacă a lui Ioan de Bostra. Anafora siriacă a lui Iacob de Sarug a fost de asemenea tradusă şi în limba etiopiana, fiind folosită în Biserica Etiopiei.

Un indiciu care trădează anaforele de origine mai nouă se pare că este neglijenţa şi uneori inexactitatea cu care sînt reproduse cuvintele Mîntui-torului din cadrul referatului pentru instituirea Sfintei Euharistii (anafo­rele atribuite : Sfîntului Petru, lui Toma de Harkal, Matei de Moşul, Bar-Salibi, ş.a.) [24].

Caracteristică este anaforelor iacobite îndeosebi lungimea — uneori excesivă — a marii rugăciuni de mijlocire generală pentru vii şi morţi (dipticele de după sfinţirea Darurilor). Multe din aceste anafore nu se mai întrebuinţează astăzi. Iaoobiţii uniţi n-au păstrat in Iiturghierul for decft şapte, şi anume pe cele atribuite Sfinţilor : Iacob Apostolul, Petru Aposto­lul, Ioan Gură de Aur, Xist (sfînt sirian), Vasile cel Mare, Matei şi Ioan Evanghelistul; la toate acestea cuvintele Mîntuitorului de la Cină (pe care catolicii le socotesc operatoare ale sfinţirii Darurilor) s-au pus în forma din liturghia romană.

Liturghia Sfîntului Iacob, cu anafora-ua ei proprie, se întrebuinţează în toate duminicile şi sărbătorile ; în zilele de rînd din perioada numită de iarnă (care ţine la sirieni de la sărbătoarea Tîrnosirii adică de la dumi­nica cea mai apropiată de 1 noiembrie pînă la Paşti), anafora Sfîntului Ia­cob se înlocuieşte cu cea atribuită Sfîntului Ioan Gură de Aur, iar în pe­rioada numită a verii (de la Paşti la sărbătoarea Tîrnosirii) se foloseşte anafora Sfîntului Xist.

Există şi o Liturghie siriacă a Darurilor mai nainte sfinţite, atribuită lui Sever al Antiohiei[25]. Liturghiere tipărite pentru folosinţa în serviciul bisericesc cunoaştem pînă acum numai la sirienii iacobiţi uniţi cu Roma (inclusiv maroniţii şi chaldeii din Malabar) 30.

c) Pentru a ne putea face o idee mai concretă despre liturghia sirieni­lor iacobiţi, cu particularităţile ei, dăm mai departe, pe scurt, o descriere a rînduielii liturghiei siriace a Sfîntului Iacob.

39.Pentru sirieni: Missale Syriacum, Romae, 1843; Missale juxta ritum Ecclesiae apostolicae Antiochenae Syrorum…, edit. de patr. sirian unit J. E. Rahmani, la Sar-fah (Liban), 1922.

40.Ca şi bisericile armene, bisericile siriene au spaţiul din faţa altarului rezervat clericilor inferiori şi numit chor sau locul strănilor.


Prima parte a liturghiei — corespunzătoare proscomidiei din ritul bi­zantin — se numeşte Jertfa lui Melchisedec (denumire care arată semni­ficaţia ei simbolică) şi are loc în chor sau locul strănilor *°, în timpul ci­tirii Ceasurilor al IlI-lea şi al Vl-lea. Ea se poate face de către preot sau de către diacon, fără să îmbrace veşmintele sacre. Fără să aibă dezvoltarea şi ritualul complicat al proscomidiei din ritul ortodox, proscomidia ritului si­rian a împrumutat totuşi de la acesta unele sensuri simbolice, la care a adăugat şi pe ale sale proprii [26].

Venind în chor, neîmbrăcat în veşminte, preotul se roagă în faţa Sfin­tei Mese spre a sluji cu vrednicie, zice Psalmul L, îşi cere iertare de la cei prezenţi şi apoi urcă treptele estradei altarului, spunînd : -«Urca-voi la al­tarul lui Dumnezeu. Intrat-am în casa Ta, închinatu-m-am înaintea Scau­nului Tău, împărate ceresc, iartă-mi toate păcatele ce am săvîrşit !». Să­rută Sfînta Masă la mijloc, în dreapta şi în stînga, rostind : «Legaţi jertfele voastre cu legături pînă la cornurile altarului !» (Cp. Ps. CXVII, 27). Dia-ş conul sau un cleric inferior [27] aprinde o lumină în dreapta şi apoi alta în stînga, spunînd o rugăciune în care cere lui Dumnezeu să vină lumina Cu-vîntului divin.

Se extrag din prescurile pregătite pentru proscomidie părticele pentru împărtăşirea clericilor şi altele pentru împărtăşirea credincioşilor, fiind toate puse pe disc, spunîndu-se : «Ca un miel spre junghiere…,» etc. (Isaia LIII, 7 şi Fapte VIII, 32), apoi o scurtă invocaţie de oferire a pîinii: «O, Primule-Născut al Părintelui Ceresc, primeşte acest Prim-Născut din mîi-nile păcătoasei Tale slugi !» [28]. Preotul pune apoi vin şi apă în potir şi aco­pere discul şi potirul cu acoperămintele lor, zicînd aceleaşi formule rituale ca în liturghia ortodoxă. Se roagă lui Dumnezeu să primească jertfa, neţi-nînd seama de nevrednicia personală a slujitorului; la această rugăciune se asociază şi credincioşii, zicînd «Doamne miruieşte !>►, în greacă şi în si­riacă. Proscomidia se termină cu Tatăl Nostru, rostit de clerici şi credincioşi.

Acum preotul merge în încăperea din stînga altarului (proscomidiar), unde îmbracă veşmintele şi revine în altar pentru a doua ceremonie pre­gătitoare, numită jertfa lui Aaron. Merge la Sfînta Masă, ia cu o mîhă po­tirul, cu cealalaltă discul, le aşează cruciş şi citeşte pe treptele din faţa Sfintei Mese o rugăciune de pregătire,” în oare face pomenirea întregii vieţi a Mîntuitorului, pomeneşte pe Sfînta Fecioară şi pe ceilalţi sfinţi, pe cre­dincioşii pe care îi are de pomenit, etc. Apoi reaşează Darurile pe Sfînta Masă şi le cădeşte.

Restul liturghiei poartă numele de Jertfa lui Hristos. începe cu cîteva rugăciuni rostite de preot, după care se face intrarea mică, în care preotul, însoţit de ceilalţi slujitori, poartă în procesiune Sfînta Evanghelie (care şade de regulă nu pe Sfînta Masă, ca la noi, ci pe un analog special în altar). Se cîntă apoi Trisaghionul, cu adaosul «Cel ce Te-ai răstignit pentru noi…», după care diaconul citeşte o primă pericopă din Sfînta Scriptură (care poate fi din Vechiul sau din Noul Testament). De cele mai multe ori se fac acum trei lecturi din Vechiul Testament (una din Lege, una din Cărţile sapien­ţiale şi alta din prooroci), şi trei din Noul Testament, dintre care primadin Fapte, a doua din Epistole şi a treia din Evanghelii, fiecare lectură fund. precedată şi urmată de cîte două versete din diverşi psalmi [29]. Apoi preotul citeşte Evanghelia, înconjurat de clericii inferiori cu lumini aprinse, iar credincioşii stau în picioare cu capetele descoperite.

Revenind la Sfînta Masă, preotul cîntă o lungă rugăciune şi binecu-vintează apoi cădelniţa prezentată de diacon, care cădeşte Crucea, Sfînta Masă, Sfînta Evanghelie, pe preot, clericii inferiori şi pe credincioşi. în­cepe acum Liturghia solemnă a Jertfei (Liturghia credincioşilor). Ca şi în vechime, diaconul strigă : «Veniţi, voi ascultătorilor, în pace, veniţi cu bucu­rie ! Apropiaţi-vă, cei botezaţi spre Jertfa bucuriei. închideţi uşile !».

Preotul întinde pe Sfînta Masă antimisul (corporalul), în timp ce dia­conul cîntă un fel de heruvic scurt, cu text variabil, după sărbători; tot preotul începe apoi Crezul (simbolul niceo-constantinopolitan) şi îl con­tinuă cu voce joasă, aplecat asupra Sfintei Mese şi însoţit de un cîntăreţ şi de credincioşi, care îl recită cu voce tare. După aceasta, preotul îşi spală mîinile, zicînd rugăciuni potrivite, se pleacă şi se roagă către credincioşi să mijlocească pentru el, rosteşte o rugăciune către Sfînta Treime şi urcă treptele Sfintei Mese.

Pînă aici ţine partea invariabilă a liturghiei (preanafora), iar de aici începe partea variabilă, în care se încadrează diferitele anafore siriene de schimb, amintite mai nainte.

In faţa Sfintei Mese, preotul zice rugăciunea păcii; clerici şi credin­cioşi îşi dau acum sărutul păcii (sărutarea frăţească), transmis prin mîini de la preot la diacon şi prin acesta credincioşilor. Preotul rosteşte încă două rugăciuni (dintre care a doua e numită a vălului sau a perdelei) şi descopere Darurile.

Urmează anafora-ua sau rugăciunea Sfintei Jertfe, citită de preot şi alcătuită din aceleaşi părţi componente ca în toate liturghiile răsăritene, în ordinea următoare : dialogul introductiv, prefaţa (rugăciunea euharistică şi cea teologică), Sanctus, rugăciunea hristologică şi cuvintele Instituirii (rostite, ca şi la noi, cu voce tare sau cîntate), epiclesa (în timpul căreia diaconii şi clericii agită ripidele, iar preotul îşi mişcă mîinile deasupra Da­rurilor, imitînd zborul porumbelului sau coborîrea Sfîntului Duh), dip­ticele sau rugăciunile de mijlocire (amlaet), începînd cu credincioşii vii şi continuînd cu cei morţi, între care sînt pomeniţi şi sfitti (deci invers decît în anaforele bizantine).

După două rugăciuni penitenţiale şi pregătitoare pentru împărtăşire, preotul salută pe credincioşi şi face frîngerea Sfintei Pîini, cu un ceremo­nial complicat, care ţinteşte să simbolizeze cît mai intuitiv Patimile şi în­vierea Domnului [30]. Sfînta Pîine e împărţită întîi în două, simbolizîndu-se


moartea, adică despărţirea sufletului de trup ; cele două părţi sînt apoi reunite, spre a se închipui învierea şi starea slăvită a Domnului înviat. Preotul înmoaie apoi una din cele două părţi în Sfîntul Sînge din potir şi cu ea însemnează de şase ori în cruciş pe cea de pe sfîntul disc (consignaţia); fringe apoi o parte şi o toarnă în sfîntul potir, făcînd astfel amestecarea sau plinirea Sfintelor (commixtio). în tot acest timp preotul zice o frumoasă rugăciune, care cuprinde o adevărată expunere dogmatică a efectelor la-treutice, ispăşitoare şi mijlocitoare ale Sfintei Jertfe [31], iar corul cîntă un imn cu text variabil după sărbători. Preotul începe apoi Tatăl Nostru, pe care credincioşii îl continuă cu voce tare, în timp ce preotul citeşte încet o rugăciune adecvată. Urmează o nouă rugăciune cu voce tare, o invocaţie către Sfînta Treime, după care preotul face înălţarea Sfîntului Trup şi Sînge, pentru a fi văzute şi venerate de credincioşi, ca în vechime. Cle­ricii agită ripidele lor ocrotitoare, iar cîntăreţii cîntă : «Unul Sfînt Tatăl, Unul Sfînt Fiul, Unul Sfînt Duhul»-.

Urmează împărtăşirea. Preotul se împărtăşeşte cel dintîi, luînd cu lin­guriţa din sfîntul potir o părticică din Sfîntul Trup şi o consumă, apoi soarbe şi din sfîntul potir. împărtăşeşte apoi pe clericii în subordine, dîn-du-le tot cu linguriţa părţi din Sfîntul Trup, îmbibate în Sfîntul Sînge (cum sînt împărtăşiţi la noi credincioşii). Pe credincioşi îi împărtăşeşte luînd cu degetele cîte o părticică din Sfîntul Trup, înmuiată în Sfîntul Sînge şi pu-nîndu-le-o pe buze [32]. Cîntăreţii cîntă în acest timp un chinonic, numit -«imnul Sfintelor Taine» (Hau dnurone).

După aceea preotul binecuvintează pe credincioşi cu Sfintele Daruri şi îi concediază, după ce li se împarte pîinea binecuvîntată (anafura). Con­sumă apoi rămăşiţa Sfintelor Taine, bea apă (ablutio), coboară de la Sfânta Masă, îşi spală mîinile la proscomidiar, recitind Psalmii XXV («Judecă-mâ, Doamne…») şi XXVIII («Daţi Domnului slavă şi cinste…») şi dezbracă veş­mintele, înainte de a ieşi din altar îşi ia rămas bun de la Sfînta Masă, săru-tînd-o în trei locuri deosebite şi zicînd o impresionantă rugăciune: «Rămîi în pace, sfînt şi dumnezeiesc altar al Domnului ! Nu ştiu dacă voi reveni la tine. Facă Domnul să-mi dea ca să te văd din nou în Biserica cerească a Celui întîi-născut… Rămîi în pace, sfînt altar şi masă a împăcării ! Rămîi în pace, sfînt altar şi masă a vieţii, şi roagă-te pentru mine spre îndurare de la Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca niciodată să nu-mi uit de tine şi să slujesc pe Dumnezeu, de acum pînă în veci, amin !» [33].


Adăugăm că lecturile biblice se fac pe alocuri în limba arabă (limba vie a credincioşilor), fie că se citesc mai întîi în limba siriaca, fie că nu. Unii preoţi citesc; de asemenea, în arabă, parte din rugăciunile mai impor­tante care trebuie auzite de credincioşi (atît uniţii cît şi neuniţii). E de re­marcat că, deşi diaconul are încă un rol destul de important în liturghie, totuşi rugăciunile în forma de ectenii, care constituiau un element esen­ţial al liturghiei Bisericii vechi ca şi al ritului ortodox de azi, au dispărut din ritul sirian..

O particularitate a acestui rit este că, în coca din care se pregăteşte pîinea pentru prosoomidie, se pune puţin untdelemn şi sare. în bisericile siriene vechi (sau în curţile lor) există încă un cuptor special, anume des­tinat pentru coacerea prescurilor ; în bisericile mai noi, acestea se coc de obicei pe o tablă de fier. Materialele necesare (făina, sarea, untdelemnul şi apa) sînt aduse de credincioşi, dar prepararea prescurilor o fac slujitorii bisericii înşişi (preotul, diaconul, cîntăreţul sau paracliserul, etc.) [34].

După Crez şi spălarea mîinilor liturghisitorului, la începutul liturghiei credincioşilor, se rosteşte o proclamatio diaconi (-«Iată timpul rugăciuriii…»), în care credincioşii sînt avertizaţi în chip solemn că se apropie clipa sfînta a misterului euharistie, la care ei trebuie să participe cu vrednicie şi să se roage cu căldură 5,°.

50.           La o asemenea proclamatio diaconi face aluzie şi Teodor de Mopsuestia,
în descrierea liturghiei explicată de el într-una din catehezele sale mystagogice (vezi
Ritus Baptismi et Missae quem descripsit Theodorus cp. Mopsuestenus in sermonis
•catecheticis…
in linguam latinam translatus ab Ad. Riicker, Monasterii, 1933, p. 22—23),
iar liturghia descrisă în
Testamentum Domini (secolele al IV-lea—al V-lea), cart. I,
cap. 23, ne dă chiar textul integral al unei asemenea proclamaţii diaconale din ve-
chime (la Joh, Quasten,
Monumenta eucharlistica et liturgica vetustissima, Bonnae,
1935—1937, p. 250).


3. Liturghia maroniţilor monoteliţi din Liban este, după cum am spus, o variantă a ritului sirian, pe care maroniţii l-au avut comun cu monofi­ziţii sirieni pînă la adoptarea monotelismului şi care după aceea a primit unele modificări şi dezvoltări proprii, conforme doctrinei celei noi, iar după unirea lor cu Roma l-au modificat şi mai mult, după tiparul ritului catolic. Ei întrebuinţează tot o variantă a liturghiei siriace a Sfîntului Iacob, care însă e cea mai mult latinizată dintre toate liturghiile orientale, avînd ana­logii mai ales cu ritul dominicanilor [35]. Au adăugat pe filioque în Simbolul de credinţă, pomenesc numele papii în rugăciuni, întrebuinţează azima la proscomidie [36], dar ea nu poate fi pregătită (frămîntată), ca şi la iacobiţi, decît de un preot, călugăr, diacon, sau cel puţin o femeie în vîrstă, curatăşi pioasă, trebuind să fie coaptă numai în ziua în care se şi foloseşte la li­turghie. Rînduiala liturghiei este în general asemănătoare cu cea folosită la iacobiţi, dar are şi rituri şi rugăciuni proprii, pe lîngă cele comune cu ea. Intre alte particularităţi, menţionăm excluderea citirilor din Vechiul Testament; s-a păstrat, ca în ritul ortodox şi catolic, numai Apostolul (luat totdeauna din Epistolele pauline) şi Evanghelia, care se citesc atît în si­riacă veche, cît şi în arabă. S-a păstrat Cartea viilor şi a morţilor, adică un fel de diptice care se citesc de către diacon înainte de anafora şi în care se fac lungi pomeniri, care încep cu a Mîntuitorului, a Sfintei Fecioare, a pa­triarhilor, proorocilor, apostolilor, a morţilor şi a viilor care au adus ofrande la biserică. în cursul anaforei, dipticele (pomenirile generale de vii şi morţi) au loc înainte de epiclesă, care a primit 0 formă romanizată. împărtăşirea credincioşilor se face după ritul catolic, formulele rituale fiind foarte ase­mănătoare cu cele din liturghia ortodoxă.

Maroniţii au păstrat şi ei obiceiul, comun iacobiţilor şi nestorienilor, de a introduce, în rînduiala fixă a liturghiei, anafore variabile după zilele de sărbătoare, vreo 14 la număr. Cea mai mult folosită este intitulată «Ana­fora Sfintei Biserici catolice şi romane, mama tuturor Bisericilor», care nu reprezintă decît o prelucrare siriacă a Canonului roman (partea inva­riabilă din Missa romană, corespunzînd anaforei din riturile răsăritene).

O altă anafora maronită, atribuită Sfîntului Petru, este aproape iden­tică cu cea a apostolilor Addai şi Mari din ritul nestorienilor (vezi mai de­parte), cu care are probabil origine comună [37].

Celelalte anafore sînt atribuite, ca şi cele iacobite, unora dintre Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi sau dintre corifeii monofiziţilor, şi anume : cei 12 Apostoli, Sfîntul Iacob fratele Domnului, Sfîntul Ioan Evanghelistul, Sfîn­tul Marcu Evanghelistul, Xist (papă al Romei), Ioan Maron, Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Chirii, Dionisie, Ioan de Harran şi Marutha de Tagrit. Aproape toate sînt compilaţii după cele siriene, atribuite aceloraşi autori sau altora.

Maroniţii mai au şi o liturghie a Darurilor mai nainte sfinţite pentru Vinerea Patimilor, ca în ritul roman.

4. Liturghiile nestorienilor (sirienilor răsăriteni). — Tot din vechea liturghie de rit sirian a Sfîntului Iaoob derivă şi liturghiile folosite azi de creştinii orientali nestorieni (sirienii răsăriteni, persani sau chaldei).

Despre vechea liturghie întrebuinţată odinioară de sirienii orientali sau nestorienii persani din părţile Edesei, Nisibei şi Seleuciei-Ctesifon,. înainte de separarea lor de restul Bisericii, găsim cîteva indicii în scrierile Sfîntului Efrem Şirul (f 373) [38], iar ceva mai tîrziu ne dă informaţii pre­ţioase şi bogate scriitorul nestorian Nerses sau Narsai (t 502 sau 507), ves­tit dascăl al şcolii teologice de la Ndsibi, mai ales într-o Omilie în care el descrie şi explică rînduiala botezului şi a liturghiei din părţile acelea, învremea sa [39]. Ni. s-a păstrat, de asemenea, un fragment dintr-o anafora de tip siro-oriental, din secolul al Vl-lea [40].

Liturghia întrebuinţată astăzi de nestorienii persani şi de chaldeii uniţi este numită Liturghia sfinţilor apostoli Addai şi Mari (s) [41], cărora li se atribuie răspîndirea creştinismului în Persia şi Mesopotamia (Addai e Tadeu, unul dintre cei 70 ucenici direcţi ai Mîntuitorului, iar Mari (s) este discipolul şi colaboratorul său). Forma ei de astăzi nu reprezintă însă li­turghia primitivă din părţile Edesei, care nu era decît o variantă a litur­ghiei Sfîntului Iacob, ci o prescurtare a ei, cu unele influenţe bizantine, făcută — după tradiţia nestoriană — prin secolul al VH-lea, de către pa­triarhul nestorian Isusyab al 111-lea. A păstrat, totuşi, multe vestigii de adîncă vechime, care o apropie de tipul sirian primitiv al liturghiei des­crise în cartea a opta a Aşezămintelor Apostolice, ca, de exemplu : cele patru lecturi biblice (dintre care una sau două din Vechiul Testament: Lege şi profeţi, ca şi în ritul iacobit), formula pentru concedierea catehumenilor şi a celor ce nu se împărtăşesc, expresia «Sfîntul, Sfinţilor» (cp. Matei VII, 6) în loc de «Sfintele, Sfinţilor» şi sărutarea Sfîntului Trup de către preot la înălţarea Lui, împărtăşirea credincioşilor ca în vechime (fără lin­guriţă), ş.a. Cu unele influenţe romane o întrebuinţează şi nestorienii uniţi (chaldeeni) din Malabar. Specific acestei liturghii este faptul că o parte din rugăciunile care alcătuiesc anafora-ua sînt adresate nu lui Dumnezeu-Tatăl, ca în alte liturghii, ci Mîntuitorului şi Sfintei Treimi[42].

In afară de anafora din liturghia celor doi apostoli, care se oficiază în cea mai mare parte a anului bisericesc, nestorienii mai au încă două anafore de schimb, care se întrebuinţează de cîteva ori pe an, încadrîndu-se în rînduiala invariabilă a liturghiei, ca şi la iacobiţi: Anafora lui Teodor In­terpretul (adică Teodor exegetul, episcop de Mopsuestia (f 428), considerat ca părinte al nestorianismului) şi Anafora lui Nestorie [43]. Amîndouă au • fost introduse în uz de către catolicosul nestorian Mar Abba din secolul al Vl-lea, pentru a cinsti memoria acestor doi corifei ai nestorienilor. Ele sînt traduse din greceşte în siriacă de Mar Abba, cu ajutorul discipolului său Toma din Edesa. Nm este exclus ca cea dintîi să fie opera autentică a Iui

Teodor de Mopsuestia[44], despre care istoricul Leontie din Bizanţ afirmă chiar că a compus o anafora -«plină de blasfeme şi erezii»[45]; autenticitatea celei de a doua este susţinută de scriitori sirieni ca Ebed-Jesu şi Pseudo-George de Arbela (în lucrarea sa despre Explicarea serviciilor divine). Sînt totuşi izbitoare analogiile acestor două anafore cu cele bizantine ale Sfîn­tului Vasile şi Simţului Ioan Gură de Aur ||

Anafora lui Teodor Interpretul se întrebuinţează în toate duminicile dintre începutul postului Crăciunului (prima duminică a «vestirii») şi du­minica Floriilor (inclusiv), iar Anafora lui Nestorie numai de cinci ori pe an : la Epifanie (Bobotează), la Sfinţii Trei Ierarhi, în Miercurea postului numit «al Ninivitenilor» [46] şi la Paşti[47].

Au mai existat la Nestorieni şi alte anafore vechi, care azi nu se mai întrebuinţează, ca, de exemplu, cea atribuită lui Diodor din Tars.

62.           Liturgistul german A. Baumstark (Die Chrysostomosliturgie und die syrisehe
Liturgie des Nestorios,
în voi. Xptaooxo^txâ, Roma, 1908, p. 771—857 şi Die konstan-
tinopolitanische Messliturgie vor dem IX Jahrh.,
Bonn, 1909) afirmă că anafora nes-
toriană atribuită lui Nestorie nu ar fi decît anafora pe care a cunoscut-o şi a folosit-o
Sfîntul Ioan Gură de Aur la Constantinopol.


65.           Cuvintele Mîntuitorului existau în vechea liturghie nestoriană, căci Nerses
(Narsai) le menţionează în tîlcuirea sa liturgică (vezi ed. Connoly citată la nota
55, p. 17. Cp. şi F. E. Brightman,
op. cit, p. 285). în ediţiile tipărite pentru uniţii nes-
torieni (chaldeeni) ele au fost introduse în textul anaforei, după ritul roman.


între alte particularităţi ale liturghiei nestoriene, afară de cele men­ţionate pînă acum, mai numărăm : frămîntarea şi coacerea de către clenci a pîinii dospite întrebuinţate la proscomidie (ca şi la iacobiţi), lipsa cuvin­telor de instituire a Sfintei Euharistii din cursul anaforei în manuscrise e5, aşezarea dipticelor (rugăciunilor de mijlocire generală pentru vii şi morţi) înainte de epiclesă [48], ş.a. Specific anaforei lui Nestorie este. de asemenea, că în referatul despre instituirea tainei Sfintei Euharistii se spune că Mîn-tuitorul a gustat mai întîi El însuşi din pîine şi din potir, înainte de a le oferi ucenicilor săi’[49].


Ediţii oficiale ale liturghierului nestorian pentru serviciul bisericesc nu există pînă acum decît pentru nestorienii uniţi[50] (inclusiv creştinii to-miţi sau syro-chaldeii din Malabar, pentru care s-au făcut ediţii separate) [51]. Acestea nu conţin decît liturghia celor doi apostoli (uniţii au suprimat fo­losirea celor două anafore nestoriene de schimb); aceasta nu reprezintă însă decît aproximativ forma autentică a liturghiei nestoriene, ea suferind numeroase retuşări inspirate de zelul catolicizant al editorilor [52]. Pentru -a ne putea face o idee mai precisă despre înfăţişarea particulară a litur­ghiei nestoriene numită a apostolilor Addai şi Mari. dăm pe scurt rînduiala ei [53], din care vom surprinde unele interesante asemănări cu rînduiala li­turghiei ortodoxe.

Pregătirea Jertfei (proscomidia) se caracterizează — după cum am mai spus — prin aceea că preotul frămîntă el însuşi coca necesară, cu făină curată, sare, puţin ulei de măsline (ca şi la sirienii monofiziţi) şi apă caldă, apoi o coace pe disc, în cuptorul anume construit lîngă sau în biserică, re­citind psalmi şi rugăciuni. în plus, el amestecă în pîine o parte din coca folosită pentru prescurile de la liturghia precedentă, precum şi o parte din fermentul sau aluatul (malkâ) sfinţit de episcop în Joia Mare şi îm­părţit tuturor bisericilor spre a fi folosit în tot cursul unui an. Acest aluat ar proveni de la Mîntuitorul însuşi, care — după tradiţia nestoriană — ar fi dat ucenicilor o parte din pîinea folosită de El la Cină, iar aceştia au folosit-o ei înşişi la Sfînta Euharistie şi ar fi transmis-o şi primilor epis-copi şi misionari, dintre care Addai şi Mari ar fi adus-o şi ei în Chaldeea {Persia). Se simbolizează astfel continuitatea sacrificiului creştin şi unita­tea bisericească [54].

71.           A se vedea îndeosebi descrierea de la: J. E. Rahmani, op. cit., p. 356 ş.u.; Adr.
Fortescue,
op. cit., p. 113—114; J. Tyciak, op. cit.,, p. 139 s.u.; Fr. Heiler, op. cit.,
p.
446—450.


După pregătirea pîinii, se pune în potir vin şi apă. în tot acest timp, se cîntă în biserică un imn de bucurie : -«Rugat, mărit, lăudat, slăvit, înăl­ţat şi binecuvîntat să fie în cer şi pe pămînt, imploratul şi măritul nume al Sfintei Treimi, Domnul nostru al tuturor !». După o serie de rugăciuni .şi psalmi cîntaţi antifonic de două coruri sau doi cîntăreţi, preotul, îmbră­cat în veşminte [55]5 rosteşte rugăciunile pregătitoare în faţa uşii altarului[56], în timp ce cîntăreţii citesc grupul de rînd (marmitha) al psalmilor (cîte trei, variabili după sărbătoare ; în zilele de rînd se citesc Psalmii XIV, CL, CXVI). Slujitorii ies apoi în procesiune din altar, înconjurînd Sfînta Masă, cu crucea şi făclii aprinse în frunte şi fac un fel de cădire solemnă, după ce preotul rosteşte o rugăciune potrivită cu momentul.

Se cîntă un imn, numit «Ţie, Doamne .’» (analog cu «Unule-Născut…» din ritul ortodox), apoi trisaghionul şi se fac cele patru lecturi biblice : două din Vechiul Testament (una din Lege, alta din profeţi) şi două din Noul Testament (un apostol din epistolele pauline şi Evanghelia), prece­date de versete de psalmi cîntate. înainte de citiri, diaconul strigă : «Aşe-zaţi-vă şi tăceţi !». Evanghelia (uneori şi Apostolul) se citeşte — ca şi la ceilalţi orientali — întîi în limba siriaca, apoi se traduce în limba poporu­lui (chaldeana sau araba). După Evanghelie, credincioşii cîntă : «Slavă lui Hristos, Domnul nostru».

Diaconul rosteşte ectenii, după care se face concedierea catehumenilor, ca în vechime, diaconii mergînd pentru aceasta, cu crucea şi Evanghelia, în pronaosul bisericii, unde strigă : «Cei ce n-au primit botezul, să plece ! Cei ce n-au primit pecetea dumnezeiască, să iasă ! Să se închidă uşile !».

Se face apoi — prin analogie cu vohodul mare din ritul bizantin — purtarea procesională a Darurilor la altar, în timp ce se cîntă «imnul tai­nelor» (un fel de heruvic). Ajuns la Sfînta Masă, preotul ia potirul cu dreapta şi discul cu stînga şi ţinîndu-le în sus cu braţele încrucişate, ros­teşte o scurtă rugăciune pentru oferirea Darurilor (echivalentă cu cea a Punerii-inainte din ritul bizantin) : «Cinstire îţi aducem, Preasfîntă Treime, în toate zilele, pentru ca Domnul nostru Iisus Hristos, Care s-a jertfit pen­tru mîntuirea noastră şi ne-a lăsat această slujbă de pomenire a morţii şi a învierii Sale, să binevoiască a primi această ofrandă, prin mila şi îndu­rarea Sa». Punînd apoi Darurile pe Sfînta Masă şi acoperindu4f|!t5, preotul zice altă rugăciune. Urmează spălarea mîinilor (ca în vechea liturghie creş­tină), rostirea Crezului (la care uniţii au adăugat pe filioque), rugăciunea numită a vălului sau a dverei (comună tuturor riturilor orientale), o mare rugăciune de pomenire şi rugăciunea numită o păcii (comună tuturor ritu­rilor orientale).

După această parte’ invariabilă (preanaforală) a liturghiei, urmează partea schimbătoare (variabilă) a celor trei anafore de schimb, folosite la nestorieni. După obişnuitele salutări şi îndemnuri, se face ceremonia im­presionantă a sărutării păcii, care s-a păstrat mai bine decît în oricare altă liturghie orientală : «Diaconul sărută Sfînta Masă şi mîna preotului, apoi nerge cu mîinile împreunate la uşa altarului, unde starostele credincio-ilor pune mîinile sale împreunate în mîinile diaconului şi le duce apoi la

epară altarul de naos” (chorul din celelalte biserici orientale nu există); ea are o ingură uşă în mijloc, deasupra căreia se înalţă o mare nişă, acoperită cu o perdea, “re se trage în anumite momente ale serviciului divin.

75. Discul şi potirul se aşează invers decît la noi: potirul spre nord şi discul pre sud.


gură şi la frunte, pentru a da mai departe, în acelaşi chip, salutul păcii celorlalţi credincioşi»- [57].

Se citeşte apoi Cartea viilor şi a morţilor (vezi în urmă, la liturghia maroniţilor), care pe alocuri a început să fie înlocuită cu o «proclamaţie» diaoonală, adică o pomenire solemnă a catolicosului, a căpeteniilor biseri­ceşti şi a tuturor credincioşilor răposaţi. După o rugăciune, preotul desco­pere Darurile şi le cădeşte, după care se desfăşoară dialogul obişnuit între preot şi credincioşi, ca în ritul bizantin, cu deosebirea că, în loc de «Avem (inimile) către Domnul», credincioşii răspund : «Către Tine, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, împărate slăvit !», iar în loc de : «Să mulţumim Domnului !», preotul spune : «Jertfa se aduce lui Dumne­zeu, Stăpînul tuturor !…».

Preotul începe apoi să citească, în taină, Rugăciunea Sfintei Jertfe, cu acelaşi conţinut şi aceleaşi ecfonise ca şi în ritul bizantin[58]7, cu deose­birea, deja menţionată, că rugăciunile de mijlocire generală (dipticele, memento) sînt aşezate înainte de epiclesă.

De aci începe din nou partea invariabilă a liturghiei. După o rugă­ciune şi mai multe versete din psalmi (Ps. L, CII şi CXXII), apoi o altă rugăciune, a cădirii, preotul face o primă înălţare şi frîngerea Pîinii, cu pecetluirea ei şi a potirului (consignatio), astfel: înălţînd Sfînta Pîine, preo­tul o sărută pe ambele părţi, apoi o rupe în două şi pune pe disc partea din stînga (cu marginea frîntă spre răsărit), iar cu cea din dreapta face mai întîi semnul crucii peste potir, zicînd : «Pecetluit fie Sfîntul Sînge cu Sfîntul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos». Apoi înmoaie jumătatea din dreapta în Sfîntul Sînge şi pecetluieşte cu ea partea aşezată pe sfîntul disc, zicînd : «Pecetluit fie Sfîntul Trup cu Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce împacă». Aşează ambele părţi pe disc, una lîngă alta, pentru a simboliza refacerea integrităţii trupului omenesc al Domnului, zicînd : «împărţite sînt Sfinţitoarele, unitele Taine…», etc. După ce binecuvîntează pe credincioşi, preotul sfărîmă Sfîntul Trup în părticele mici, destinate pentru împărtăşirea credincioşilor şi numite «cărbuni arzători» ‘[59].

După o nouă rugăciune în taină, se spune Tatăl Nostru (preotul în taină, credincioşii cîntă, ca şi la noi) şi se face a doua înălţare a Sfintei Pîini, cu aceleaşi formule ca în ritul bizantin, după care se cîntă un imn pregătitor pentru împărtăşire, cu text variabil după zile, numit «Cîntarea altarului sau a jertfelnicului». Urmează împărtăşirea. Se împărtăşeşte întîi preotul slujitor, apoi, în faţa uşii altarului, el împărtăşeşte pe cei de faţă, incepînd cu clericii inferiori şi preoţii care n-au slujit. Modul împărtăşirii credincioşilor păstrează cel mai bine disciplina veche a bisericii, descrisă in liturghia din Aşezămintele Apostolice (cartea a VUI-a, cap. 13) : fiecare primeşte mai întîi de la preot o părticică din Sfîntul Trup, în palma dreaptă


întinsă peste cea stingă, consumînd-o imediat j îşi şterge palma dreaptă de frunte şi apoi soarbe Sfîntul Sînge direct din potirul ţinut de diacon şi pleacă, ţinîndu-şi palma dreaptă peste buze. Femeile se împărtăşesc în acelaşi mod, dar numai la sfîrşitul liturghiei[60].

Revenind la Sfînta*Masă, preotul aşează potirul, ia apă şi vin (ablutio), diaconul rosteşte o ectenie de mulţumire (asemănătoare cu «Drepţi, pri­mind…» din liturghiile noastre), după care poporul cîntă Ps. CXVII, cu refrenul : «Să slăvim pe Fiul, Care ne-a dat trupul şi Sîngele Său !». Preo­tul citeşte în taină o rugăciune de mulţumire, terminată cu Tatăl Nostru, apoi vine la uşa altarului şi binecuvîntează pe credincioşi, concediindu-i, cu formule variabile după sărbători, analoage cu cele ale otpustului (apo-lisului) din ritul bizantin. Cu aceasta, liturghia ia sfîrşit.

5. Liturghiile Bisericii Copte. — Liturghia reprezentativă a vechiului rit alexandrin (egiptean), folosit în patriarhatul Alexandriei, a fost cunos­cută sub numele de Liturghia Sfîntului Marcu, deoarece tradiţia atribuie acestui Sfînt Evanghelist opera de creştinare a Egiptului.

Pînă în secolul al V-lea, această liturghie a circulat în tot Egiptul în limba greacă ; dar după ce copţii (băştinaşii egipteni) s-au despărţit de grecii ortodocşi adoptînd monofizitismul, ei şi-au tradus liturghia în limba naţională (coptă), punînd-o totodată sub numele Sfîntului Chirii al Alexandriei. Forma greacă a liturghiei Sfîntului Marcu a rămas mai departe în folosinţa ortodocşilor, pînă prin secolele al XH-lea—al XHI-lea, cînd a fost înlocuită definitiv cu liturghiile bizantine (din partea cărora primise de alticel în cursul timpului serioase influenţe), aşa încît ea nu se mai foloseşte astăzi nicăieri. Versiunea coptă (liturghia Sfîntului Chirii) a păstrat mai bine cadrul primitiv al liturghiei decît liturghia greacă a Sfîntului Marcu din epoca abandonării ei de către ortodocşi, deşi a primit şi ea unele influenţe bizantine ; limba coptă, în care ea se săvîrşeşte pînă azi (deşi în graiul zilnic a fost înlocuită cu araba), reprezintă ultimul stadiu de evoluţie al vechii limbi egiptene — şi anume dialectul ei nordic, numit bohairic, cu unele influenţe greceşti primite în epoca dominaţiei elenis­mului, dar nu se mai scrie cu vechile semne hieroglifice, ci cu alfabetul grecesc, la care s-au adăugat şapte semne noi, pentru scrierea sunetelor specific egiptene. Ca o reminiscenţă a originii ei greceşti, versiunea coptă mai păstrează încă unele expresii în limba greacă (Kîipis k\ir\aov, £Îgr)vn jţâaiv, npoaxco^Ev, ş.a.V, scrise cucaractere copte [61]. In unele părţi, copta li­turgică a început să fie înlocuită cu araba, mai ales la lecturile biblice din rînduiala slujbei.

Pe lîngă anafora din liturghia zisă a Sfîntului Chirii, copţii mai folo­sesc azi încă două anafore de schimb, de origine mai nouă : una numită a Sfîntului Vasile cel Mare (deosebită de cea din liturghia bizantină a aces­


tui Sfînt Părinte) şi alta atribuită Sfîntului Grigore (de Nazianz) [62]. Ele nu reprezintă însă tipul egiptean al liturghiei (ritul alexandrin); oea dintîi este o remaniere coptă a anaforei bizantine a Sfîntului Vasile cel Mare [63],. iar a doua cuprinde elemente din ritul sirian [64]. Specific celei din urmă este faptul că e adresată aproape în întregime lui Dumnezeu-Fiul.

Există şi o liturghie a Darurilor mai nainte sfinţite a Sfîntului Marcur care nu se mai foloseşte azi 8,4,y

Cea mai mult întrebuinţată dintre cele trei anafore copte este astăzi cea a Sfîntului Vasile cel Mare, care se oficiază în cea mai mare parte a anului ; anafora Sfîntului Grigore se întrebuinţează numai la sărbătorile Mîntuitorului şi în ocazii mai solemne, avînd un caracter sărbătoresc mai accentuat decît celelalte două. Cît priveşte anafora Sfîntului Chirii, ea — avînd un caracter mai sobru şi fiind mai lungă — a rămas să se oficieze numai în timpul posturilor principale din cursul anului (al Paştilor şi al Crăciunului) şi la slujbele funebre &5.

83.  Pentru originea siriană a acestei anafore vezi şi E. Hammerschmit, Die fcop-lische Gregoriosanaphora, Berlin, 1957 (Berliner byzantinische Arbeiten, Band 8).

84.  Vezi PI. de Meester, Grecques (liturgies), în «Dict. d’Archeologie chretienne et de Liturgie», t. VI, col. 1592. Fragmente din alte cinci diferite anafore ale cop­ţilor a publicat H. Hyvernat, Fragmente der altkoptischen Liturgie, în «Romische Quartalschrift», 1 (£887—1888), p. 330 ş.u.


Ediţii oficiale, pentru serviciul bisericesc, ale liturghiei şi celor trei anafore întrebuinţate azi la copţi s-au tipărit mai întîi pentru copţii uniţi, cu Roma [65], şi abia la începutul secolului nostru pentru copţii –«ortodocşi» (neuniţi) [66].


Particularităţile principale ale liturghiilor de rit alexandrin (liturghia greacă a Sfîntului Marcu şi versiunea coptă de sub numele Sfîntului Chirii, cu cele două anafore de schimb), sînt următoarele :

a)  La liturghia catehumenilor se fac patru lecturi din Njgîl Testament: prima din Epistolele pauline, a doua din cele soborniceşti, a treia din Fapte, a patra din Sfintele Evanghelii. Se întrebuinţează şi lecturi din Apocalipsă, iar la sărbătorile sfinţilor în loc de pericopa din Fapte, se citeşte Viaţa sfîntului, după sinaxar ss.

b)  în dialogul introductiv la anafora, credincioşii sînt salutaţi de preot cu formula : «Domnul (să fie) cu voi toţi !» (II Tes. III, 16), ca în liturghia din Testamentum Domini şi din Canoanele apostolice egiptene.

c)  Rugăciunea de mijlocire generală pentru Biserică (diptice) e aşezată nu după epiclesă, ca în ritul bizantin şi cel antiohian, ci mult înaintea ei şi anume chiar în cursul rugăciunii euharistice de la începutul anaforei (pref^Ş-:; în timpul dipticelor preotul ţine cădelniţa deasupra Darurilor, iar după dipticSflle rostite de diacon, acesta strigă : «Cei ce staţi (jos) ridi­caţi-vă… Priviţi spre răsărit m

d)  Imnul sera’fimic («Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaoţ…») nu e amplificat cu adaosul «Bine este cuvântat…»-, din ritul bizantin.

e)  Cuvintele Mîntuitorului de la Cină sînt intercalate înăuntrul epicle-sei, care se găseşte astfel fragmentată în două părţi. 59

f)    Trisaghionul, cîntat greceşte, este încadrat între Apostol şi Evan­ghelie şi are următoarele amplificări, din care se vede clar că acest imn e adresat Mîntuitorului : «Sfinte Dumnezeule, Cela ce Te-ai născut din Fe­cioară, Sfinte Tare, Cela ce pentru noi Te-ai răstignit pe Cruce, Sfinte fără de moarte, Cela ce pentru noi ai înviat din morţi şi Te-ai înălţat la cer, milu-ieşte-ne pre noi», iar după «Slavă… Şi acum», se adaugă invocaţia: «Sfînta Treime, miluieşte-ne pre noi»[67] ; uniţii au suprimat aceste adaose.

g)  La cuvintele Mîntuitorului pentru potir, se spune că Domnul a băut El însuşi din potir, înainte de a-1 da Sfinţilor Apostoli, iar după fiecare din cele două ecfonise ale cuvintelor Domnului (pentru pîine şi pentru vin), credincioşii adaugă o formulă de întărire şi mărturisire: «Credem… Credem că aşa este… Credem, mărturism şi slăvim !»

h) înainte de a intra; în altar pentru săvîrşirea sfintei liturghii, preotul
e obligat să-şi spele picioarele, ca expresie a smereniei şi a respectului pro-
fund faţă de cele sfinte.

88.Vezi J. M. Hanssens, op. cit;,-voi. III, p. 156, 159; J. E. Rahmani, op. cit., p. 431, 436 şi J. Tyciak, op. cit., p. 147. R. Janin (op. cit., p. 576) nu menţionează decît Apostolul (Epistola) şi Evanghelia.

89.Cp. S. Salaville, La double epiclese des anaphores egyptiennes, în rev. «Echos d’Orient», t. XIII (1910), p. 133—134.


i)  înainte şi după sfinţirea Darurilor preotul le atinge cu două şervete
de in, întinse pe palmele sale, iar cu cel din dreapta (ţinut între degete) bine-
cuvîntează pe credincioşi ; la colţurile Sfintei Mese sînt şi alte şervete, careapoi se împart credincioşilor, spre a-şi şterge buzele cu ele după împăr­tăşire.

Cît priveşte rînduiala liturghiei copte, ea are multe asemănări atît cu liturghia bizantină cît şi cu cea siriană. Iată, pe scurt, cum se desfăşoară ea. [68]

Pregătirea şi Proscomidia. Şi la creştinii copţi pîinea pentru proscomidie se pregăteşte într-un cuptor liturgic, anexat bisericii (ca la nestorieni), După aceea, preotul, îmbrăcat în .veşminte, [69] stînd în picioare în faţa Sfintei Mese, recită două rugăciuni de pregătire, îşi spală mîinile, alege prescurile şi vinul şi face semnul crucii peste cele, trei prescuri destinate pentru proscomidie ; ia prescura principală, numită •— ca şi la noi —■ «Agneţw (Miel), o sărută, o pune pe Sfînta Masă pe un pocrovăţ de mătase, care ţine locul antimisului şi cădeşte Sfînta Masă înconjurînd-o de trei ori; apoi, ţinînd Agneţul pe un pocrovăţ în dreptul frunţii, însoţit de diacon, care ţine vasul cu vin pe un alt pocrovăţ, preotul înconjoară în procesiune Sfînta Masă, rostind rugăciuni de pomenire. Apoi pune Agneţul pe discul de pe Sfînta Masă şi citeşte rugăciunea de oferire a pîinii. Diaconul toarnă vin şi apă în potir şi acoperă cu pocroveţe sfintele vase, ca în ritul bizantin ; apoi îngenunchează amîndoi, sărută Sfînta Masă, se roagă şi venind înfaţa credincioşilor, preotul îşi face mărturisirea (analogie cu Confiteor latin), iar cel mai mare dintre clericii slujitori rosteşte o rugăciune de iertare pentru toţi cei de faţă. Se face apoi cădirea altarului, a slujito­rilor şi a credincioşilor, în timp ce preotul zice încet o frumoasă rugăciune a cădirii.

Liturghia catehumenilor începe direct cu lecturile biblice, ca în Biserica veche. Un lector sau un diacon citeşte cele trei pericoape din care e alcătuit Apostolul (vezi in urmă), iar uneori şi Sinaxarul[70]. Citirea se face întîi în, limba coptă, apoi in arabă (sau numai în arabă), preotul făcînd, concomi­tent, întreita cădire a Sfintei Mese.

Se cîntă apoi trisaghionul, cu adaosele specifice acestui rit (vezi în urmă), urmat de Aleluia şi versete de psalmi. Urmează o procesiune so­lemnă cu Sjînta Evanghelie, purtată în jurul Sfintei Mese, cu lumini cădel­niţe şi cîntări (analogie cu vohodul mic din liturghia ortodoxă). Apoi are loc citirea Evangheliei (de către diacon sau preot) şi sărutarea ei de către credincioşi, după care preotul zice o lungă rugăciune pentru Biserică (la liturghiile solemne se ţine acum predica).

Diaconul rosteşte o ectenie, în care sînt incluse şi cereri pentru cate-humenii de odinioară (dar formula pentru concedierea lor nu se mai pune).

Liturghia credincioşilor începe cu rugăciunea vălului (cea din anafora iacobită a lui Ioan de Bostra), citită de preot cu perdeaua altarului .închisă.

Din nou ectenie diaconală, rostită în greceşte, la care credincioşii răspund cu Kyrîe eleison (în timpul acesta preotul citeşte în taină o rugăciune de mijlocire pentru toţi). Apoi urmează Crezul, rostit de slujitori şi credin­cioşi, spălarea miinilor preotului (pentru a treia oară) şi salutarea credincio­şilor cu Irini păsi (Pace tuturor).

Se citeşte rugăciunea păcii (cea din anafora iacobită a lui Sever de Antiohia) şi se dă sărutarea păcii, astfel: după îndemnul diaconului («Săru-taţi-vă unul pe altul cu sărutarea sfintă !»), preotul se întoarce şi se pleacă spre credincioşi, iar aceştia se pleacă fiecare spre cei din jur, atingîndu-şi reciproc mîinile[71].

Dialogul introductiv la anafora începe cu îndemnul rostit de diacon -«Apropiaţi-vă cu teamă şi cutremur, priviţi spre răsărit! Să luăm aminte !»,. la care credincioşii răspund : „Milă şi pace, jertfă de laudă» [72]. Dialogul se desfăşoară apoi aproape la fel ca şi în ritul bizantin, cu deosebirea că preotul începe rugăciunea anaforei repetînd de trei ori la rînd : «Cu vred­nicie şi cu dreptate este…». Anafora-ua Sfîntului Chirii prezintă urmă­toarea ordine a părţilor ei componente :

Pomenirile (dipticele), întrerupte de îndemnurile diaconale şi răspun­surile credincioşilor ( Ktioie kher\oov ).

Prefaţa şi trisaghionul.

Prima epiclesă (fără legătură cu contextul). Rugăciunea hristologică.

Cuvintele Mîntuitorului, rostite sub formă de ecfonis şi urmate de mărturisirea de credinţă a credincioşilor (vezi în urmă, la punctul g de la particularităţile liturghiei copte),

Anamnesa

A doua epiclesă (mai dezvoltată deeît prima).

în araifora-ua Sfîntului Vasile cel Mare şi în cea a Sfîntului Grigore or­dinea elementelor componente este însă ca în liturghia Sfîntului Iacob din ritul sirian şi ca în ritul bizantin, adică :

Prefaţa, neîntreruptă pînă la Sanctus (rugăciunea euharistică şi cea teologică, imnul de trei Sfînt),

Rugăciunea hristologică (amintirea operei Întrupării şi Răscumpă­rării),

Cuvintele Mîntuitorului,

Anamnesa,

Epiclesă,

Dipticele (rugăciunile de mijlocire generală), care se încheie cu ecfo-nisul (specific acestor două anafore) : «Ca să se laude, să se binecuvinteze şi să se înalţe numele Tău…,» etc.

Partea postanaforală (invariabilă) a liturghiei începe cu salutarea adu­nării de către preot, după care acesta face o primă frîngere şi pecetluire (consignatio), rupînd Sfîntul Agneţ în două, apoi pe acestea în părţi mai mici, pe care le aşează pe disc în formă de cruce ; cu degetul înmuiat în


Sfîntul Sînge (sau cu o părticică din Sfîntul Trup) face semnul crucii pe potir şi peste Sfînta Pîine.

Urmează Tatăl Nostru, o rugăciune a punerii mîinilor, altă rugăciune de iertare pentru credincioşii care se vor împărtăşi, înălţarea Sfintelor («Sfintele, Sfinţilor»), corul cîntă Psalmul CL şi.apoi se face împărtăşirea. Credincioşii se împărtăşesc ca şi în vechime, fără linguriţă, primind întîi o părticică din Sfîntul Trup de la preot şi apoi sorbind Sfîntul Sînge direct din potirul oferit de diacon (uneori M se dă cîte o părticică din Sfîntul Trup înmuiată în Sfîntul Sînge) ; uniţii folosesc pentru aceasta linguriţa, care a început să fie folosită şi de copţii neuniţi («ortodocşi»). Pentru prunci şi copiii mici se practică împărtăşirea labială : preotul le atinge buzele cu degetul înmuiat în Sfîntul Sînge (cum fac şi iacobiţii la prima împărtăşire a pruncilor, după botez).

Preotul consumă apoi restul Sfintelor, rosteşte o rugăciune de mulţu­mire, iese în naos, unde citeşte o nouă rugăciune (ca rugăciunea «amvo­nului» din ritul ortodox) şi zice Tatăl Nostru împreună cu credincioşii. Bine-cuvintează pe cei prezenţi cu o cruce de argint şi le dă anafura (făcută din, cele două prescuri neîntrebuinţate la proscomidie). Preotul încheie, spu-nînd, simplu, ca în Biserica veche : «Mergeţi în pace !», iar diaconul adaugă : «Harul Domnului Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos să fie cu voi, cu toţi! Mergeţi în pace !»

Credincioşii răspund : «Amin, aşa să fie ! Suta de ani !»

Marea asemănare a multor părţi din rînduiala liturghiei ritului copt cu liturghia veche a Sfîntului Iacob, este un semn de adîncă vechime, atestată şi de concordanţa acestei liturghii cu documentele care ne-au transmis formele vechi ale liturghiei alexandrine, ca, de exemplu Evholo-ghiul lui Serapion de Thmuîs (secolul al IV-lea)[73], fragmentul de anafora de pe papirusul grec din ruinele Mînăstirii Sfîntul Apolo de la Balyzeh în Egiptul de sus (secolul al VH-lea), păstrat în Biblioteca Bodleiană din Oxford [74], fragmentele de anafore copte din secolul al VH-lea—al Vffl-lea de pe manuscrisele din Biblioteca Vaticanului, publicate de prof. Hyver-nat’9,8, versiunea arabo-coptă a documentului intitulat Testamentum Do­mini”, ş.a.

Liturghia coptă prezintă, de asemenea, numeroase asemănări cu litur­ghiile ritului bizantin şi unele analogii cu ritul roman, ca, de exemplu, rugăciunile de mărturisire şi de iertare făcute de preot în partea pregăti­toare («Confiteor» şi «Miserere» din ritul roman), aşezarea dipticelor la începutul anaforei în anafora Sfîntului Chirii, ş.a.

98.            Fragmente der altkoptische Liturgie, în «R6mische Quartalschrift», I (1887),
p. 335—337.

99. O. H. E. Burmester, The coptic and arabic version of the Mystagogia, în rev.


Liturghia Bisericii Copte este profund determinată de spiritul vechiu-ui creştinism din Alexandria, unde s-au întrepătruns culturile variate ale urnii vechi, unde s-au întîlnit pentru prima dată filozofia greacă şi cre­


dinţa revelată, unde s-a născut cea dintîi teologie creştină. Mistica Logo­sului universal a lui Clement Alexandrinul, cultura vastă şi spiritul eclectic al lui Origen, teologia întrupării a Sfîntului Atanasie cel Mare, lumea sacramentală a Sfîntului Chirii al Alexandriei, etc. — toate acestea supra­vieţuiesc şi vibrează în Biserica şi liturghia alexandrină de azi. Ea este pneumatică, accentuînd acţiunea harică a Sffîntului Duh în realizarea mis­terului liturgic, dar totodată profund subordonată Logosului divin. In liturghia coptă întîlnim la tot pasul acea atmosferă de rugăciune obştească înălţată Tatălui, prin Hristos, în Sfîntul Duh, o laudă caracterizată prin slujba de mijlocire a Domnului. Aşa se explică de ce nu numai epiclesă, ci şi mai toate rugăciunile din anafora-ua coptă a Sfîntului Grigore se adre­sează Logosului divin, ca în Evhologhiul lui Serapion din veacul al pa­trulea iao.

In afară de rolul predominant acordat în liturghie lui Hristos, Cuvîntul preexistenţial al Tatălui, Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, liturghia coptă rivalizează cu cea bizantină în dezvoltarea cultului marial, fiind, după părerea unor teologi apuseni, «cea mai mariologică dintre toate litur­ghiile creştine», alături de cea abisiniană, despre care vom vorbi îndată ; neîncetat slăvesc ele pe Sfînta Măria, ca fecioară, maică, stăpînă sau împă­rătească a Cerului şi mijlocitoare între Hristos şi oameni[75].

Specifică este, în sfîrşit, liturghiei Bisericii Copte, participarea activă şi masivă a credincioşilor în desfăşurarea slujbei sfinte. Ei dau aproape pretutindeni în cursul slujbei răspunsurile la rugăciunile preotului şi în­demnurile diaconului, cîntînd în cor, în locul cîntăreţilor sau împreună cu ei. Rolul sacerdoţiului laic în cult este mai accentuat în liturghia coptă decît în oricare altă Biserică creştină ; credincioşii laici participanţi la slujbă se asociază necontenit la rugăciunile rostite de preot şi participă • real la acţiunea sfînta săvîrşită de el, intervenind chiar în cursul’anaforei, cu mai multe răspunsuri, imne, invocări şi exclamaţii de mărturisire a credinţei, decît în alte hturghii creştine (vezi. de exemplu, punctul g din lista particularităţilor liturghiei copte). Este şi aceasta încă o dovadă despre vechimea acestei liturghii şi fidelitatea cu care ea a păstrat spiritul originar şi autentic creştin al cultului Bisericii primelor cinci sau şase veacuri.

100.     Cp. J. Tyciak, op. cit., p. 145.


6. Liturghiile Bisericii Abisiniene. Ritului liturgic egiptean (alexan­drin) aparţine şi liturghia Bisericii abisiniene (etiopiene) de azi, numită a celor 12, Apostoli, care nu reprezintă în fond decît o versiune etiopiana a liturghiei copte a Sfîntului Chirii, cu unele dezvoltări locale şi particula­rităţi speqifice acestei Biserici de la extremitatea sud-estică a vechiului creştinism african. Ea se oficiază. în limba naţională, etiopiana, şi anume în dialectul ei literar, numit gheez [76].


Pe lingă anafora-ua din liturghia celor 12 Apostoli, care este cea mai mult folosită in cursul anului, creştinii abisinieni mai întrebuinţează încă 15 anafore de schimb, traduse după cele ale copţilor şi ale iacobiţilor sirieni şi atribuite la diferiţi autori, începînd cu Mîntuitorul şi terminînd cu unii corifei monofiziţi. Iată lista acestor anafore :

1.    Anafora Domnului nostru Hsus Hristos, care reproduce pe cea din liturghia descrisă în «Testamentum Domini» ;

2.    Anafora Sfintei Fecioare Măria, alcătuită de episcopul Cyriac de Bhensa ;

 

3.    Anafora Sfîntului Ioan, fiul tunetului (Evanghelistul);

4.    Anafora Sfîntidui Iacob, fratele Domnului ;

5.  Anafora «celor 318 Ortodocşi» (a Sfinţilor Părinţi de la Niceea) ;
B. Anafora Sfîntului Atanasie ;

7.   Anafora Sfîntului Epifanie ;

8.   Anafora Sfîntului Grigore [77];

9.   Anafora Sfîntului Grigore Luminătorul (al Armeniei) ;

II

10. Anafora Sfîntului Vasile cel Mare (traducere a celei copte cu acelaşi urne) ;

11. Anafora Sfîntului Ioan Gură de Aur; 12-13. Anaforele Sfîntului Chirii al Alexandriei (două) ;

14.   Anafora Sfîntului Iacob de Sarug (la abisinienii uniţi e numită Anafora Muntelui Măslinilor şi Epagomeni, întrebuinţată în duminica a patra din Păresimi) ;

15.   Anafora lui Dioscur (numită la Uniţi Anafora Sfîntului Dionisie al Alexandriei).

Ediţii tipărite ale liturghierului Bisericii Etiopiene cunoaştem pînă acum numai la uniţii abisinieni[78]; există, de asemenea, ediţii complecte, sau parţiale, ale diferitelor anafore etiopiene, făcute pentru studiu 1;°5.


 


d

105.          Manuscrisele şi ediţiile mai vechi sînt indicate la F. E. Brightman, op. cit.,
p,
LXXII ş.u. Ediţiile separate ale unor anafore şi traduceri mai noi, enumerate la
J. M. Hanssens,
op. cit., p. 638 ş.u. Cele mai bogate (complete) ediţii ştiinţifice sînt!
cele de S. A. B. Mercer,
op. cit., şi J. M. Harden, The anaphoras of the ethiopic liturgy
(Translations of christian literature. III. Liturgical texts), London, 1928 (cuprinde
trad. engleză a 13 anafore). Toate anaforele au fost editate şi în trad. germană de S.
Euringer (unele în colab. cu O. Lofgren), în diverse periodice şi mai ales în «Orienta-
lia Christiana» (Roma).

       
  d
 
    105.	Manuscrisele şi ediţiile mai vechi sînt indicate la F. E. Brightman, op. cit.,  p, LXXII ş.u. Ediţiile separate ale unor anafore şi traduceri mai noi, enumerate la  J. M. Hanssens, op. cit., p. 638 ş.u. Cele mai bogate (complete) ediţii ştiinţifice sînt!  cele de S. A. B. Mercer, op. cit., şi J. M. Harden, The anaphoras of the ethiopic liturgy  (Translations of christian literature. III. Liturgical texts), London, 1928 (cuprinde  trad. engleză a 13 anafore). Toate anaforele au fost editate şi în trad. germană de S.  Euringer (unele în colab. cu O. Lofgren), în diverse periodice şi mai ales în «Orienta-  lia Christiana» (Roma).



Rînduiala liturghiei din Biserica Abisiniană este aproape identică cu cea a liturghiei copţilor alexandrini[79]. Mare parte din rugăciunile ei sînt aceleaşi din liturghia coptă, traduse în etiopiana, cu mici adaptări locale. Sînt însă rugăciuni comune şi cu cele din alte liturghii, ca cea maro-nită (rugăciunea pentru pregătirea Darurilor la proscomidie). Pregătirea materiei Darurilor se face, ca şi la copţi, prin coacerea pîinii şi stoarcerea vinului de către diacon, din struguri aduşi de credincioşi, într-o încăpere anume destinată, anexată bisericii. Pregătirea liturghisitorilor se des­făşoară după acelaşi ritual şi cu aceleaşi rugăciuni ca şi în liturghia coptă. Numărul şi ordinea citirilor biblice sînt aceleaşi ca în ritul copt; la fel rînduiala generală a liturghiei credincioşilor, cu deosebirea că, înainte de -«rugăciunea păcii», diaconul exclacă : «Cine e curat să primească (Trupul lui Hristos), cine nu este, să se abţină !» în cadrul anaforei normale (comune) a celor 12 Apostoli, ordinea părţilor componente este ca în anafora coptă a Sfîntului Chirii (dipticele la începutul prefeţei sau rugăciunii euharistice); ea se încheie cu edfonisul «Să fie binecuvîntat numele slavei Tale…» în timpul rostirii epiclesei, credincioşii stau prosternaţi cu faţa la pămînt, ca în faţa Domnului. Pregătirea pentru împărtăşire, înălţarea şi frîngerea Sfintei Pîini, apoi împărtăşirea, se fac la fel ca la copţi. La împărtăşire, preotul dă credincioşilor părticele din Sfîntul Trup, cu cuvintele : «Aceasta este pîinea vieţii, care s-a pogorît din cer, cu adevărat Trupul scump al Dumnezeului nostru, Emanuil, Amin !» Diaconul dă cu linguriţa picături de sînge în gura celor ce se împărtăşesc, zicînd : «Acesta este paharul vieţii, pogorît din cer, — este sîngele de mult preţ al lui Mesia, Amin !» Liturghia se încheie cu aceleaşi rugăciuni de laudă şi de mulţumire, ca în ritul copt.

în oraşe, liturghia se face în toate sărbătorile (inclusiv duminica), miercurile şi vinerile. La sate, ca şi la noi, numai duminicile şi sărbătorile.

 

IV. CONSIDERAŢII GENERALE ASUPRA LITURGHIILOR BISERICILOR VECHI ORIENTALE. CALITĂŢILE ŞI VALOAREA LOR, ÎN COMPARAŢIE CU LITURGHIILE ORTODOXE ŞI CELE APUSENE

1. Structura generală şi caractere specifice comune, în comparaţie cu alte rituri liturgice. Din descrierea separată a fiecărui rit liturgic oriental, făcută pînă aci, s-a putut vedea lămurit marea asemănare a liturghiilor Bisericilor Monofizite şi Nestoriene între ele de o parte şi cu liturghiile ritului bizantin, de alta. Toate aceste liturghii fac parte din aceeaşi mare familie liturgică a Bisericii Răsăritului, cea una şi nedespărţită, de pînă la Sinodul de la Calcedon. Descendenţa lor comună şi unitatea de struc­tură şi de concepţie, care le lega înainte de despărţirea Bisericilor Mono­fizite şi Nestoriene, n-a fost de fapt ruptă prin regretabila despărţire, pri­cinuită nu atît de deosebirile de doctrină, care nu erau atît de multe şi de importante, cît de rivalităţile naţionale şi politice, care au dus pînă la urmă nu numai la fărîmiţarea unităţii bisericeşti a Răsăritului, ci şi la fărîmiţarea treptată a unităţii politice a imperiului bizantin şi la dispariţia lui de pe arena istoriei. învăţăturile greşite ale lui Eutihie, Dioscur şi Nes­torie, adoptate parţial de Bisericile Vechi Orientale separate, n-au pătruns aproape de loc. sau au imprimat urme Soarte slabe în liturghiile acestor Biserici, ca şi în întreg cultul lor; ceea ce am demonstrat la începutul acestui studiu pentru liturghia Bisericii Armene, în care e greu să găsim vreo urmă de monofizitism, este perfect valabil şi pentru toate celelalte liturghii ale Bisericilor Vechi Orientale [80].

Aceste liturghii au păstrat, uneori mai bine decît chiar liturghiile orto­doxe, moştenirea autentic creştină, preluată de ele de la Biserica Veche, în domeniul cultului. Urmaşe fidele ale liturghiilor Bisericii Vechi, ele reprezintă, cu dezvoltări particulare fiecărei Biserici locale în parte, for­mele evoluate ale vechiului rit liturgic sirian şi ale celui alexandrin, care erau în vigoare în Biserica Răsăriteană din secolele al IV-lea-al Vl-lea. Chiar şi acelea care s-au depărtat mai mult de tipul liturghiei primitive a creştinătăţii, prin influenţe străine, —■ cum este liturghia romanizată a maroniţilor sau, în parte, cea armeană, asupra căreia s-au exercitat de asemenea sensibile influenţe catolice —■, şi-au păstrat totuşi spiritul ori­ginar şi structura generală care caracterizau liturghiile vechi.

Micile diferenţe de ritual sau ceremonial şi de texte sau formular, care deosebesc între ele feluritele liturghii, sînt atît de puţin importante, încît lasă neatinsă unitatea organică a acestor liturghii. Aceeaşi structură sau rînduiala generală, aceeaşi dezvoltare ■— prin rituri, rugăciuni, lec­turi şi imne —i a ideii fundamentale care le inspiră pe toate, apropie între -ele toate liturghiile orientale. Ca şi în liturghiile vechi şi în cele ortodoxe de azi, scopul liturghiei a rămas acelaşi : săvîrşirea jertfei euharistice, adică Sfinţirea Darurilor şi apoi săvîrşirea tainei comuniunii, adică îm­părtăşirea credincioşilor cu ele. Toate prezintă aceeaşi împărţire în cele trei mari subdiviziuni ale slujbei, ca şi in liturghiile ortodoxe : proscomidia, liturghia catehumenilor şi liturghia credincioşilor.

Fără îndoială, proscomidia n-a atins în nici una dintre liturghiile orientale dezvoltarea maximă pe care a atins-o la noi. în toate celelalte liturghii răsăritene, ea s-a păstrat mai aproape de stadiul simplităţii din vechea liturghie, dar are aceleaşi momente principale din liturghia orto­doxă : pregătirea spirituală-morală a Hturghisitorilor, îmbrăcarea veşmin­telor, pregătirea şi binecuvîntarea Darurilor, acoperirea şi cădirea lor, rugăciunea de oferire sau închinare ca daruri de jertfă, etc. în plus, în toate liturghiile orientale proscomidia constituie, ca şi în ritul ortodox, prima parte a slujbei, fiind transferată, din locul ei originar (începutul liturghiei credincioşilor), la începutul liturghiei catehumenilor.

Şi liturghia catehumenilor şi-a păstrat, în riturile orientale, într-o măsură mai mare decît în.ritul ortodox, simplitatea ei de pînă în secolul al V-lea. Ea n-a primit dezvoltarea din prima parte a liturghiei bizantine (introducerea sau enarxa), în care a intrat începutul altei slujbe deosebite (Tipica, Obedniţa sau Prînzînda)10,8. Are în schimb, comun cu liturghiile noastre, elementele principale ale liturghiei răsăritene din secolul al V-lea: ecteniile, imnul «Sfinte Dumnezeule»-, procesiunea cu Evanghelia (care reprezintă probabil una dintre influenţele ritului bizantin în cele­lalte liturghii), lecturile biblice şi rugăciunile de la sfîrşitul liturghiei catehumenilor. Excepţie face liturghia armeană, singura care, datorită influenţei ritului roman, a adăugat în liturghia catehumenilor Crezul, păstrat în toate celelalte rituri în liturghia credincioşilor.

Şi mai evidentă este asemănarea liturghiilor orientale cu vechea litur­ghie creştină şi cu liturghiile ortodoxe în a treia lor parte componentă: liturghia credincioşilor (a Jertfei, sau euharistică). Aceleaşi momente, imne, ceremonii şi rugăciuni alcătuiesc ţesătura ei în toate riturile răsă­ritene. Ea începe totdeauna cu o parte preanaforală (introductivă), alcă­tuită din: rugăciuni pregătitoare pentru credincioşi, procesiunea cu Da­rurile (imitaţie a ritului bizantin) însoţită de imne şi cădiri, ectenie, spă­larea mîinilor liturghisitorilor, rugăciunea şi sărutarea păcii, rugăciunea vălului (perdelei, inexistentă în ritul bizantin) şi rostirea Simbolului de credinţă— care este acelaşi în toate hturghiile răsăritene: cel niceo-cons-tantinopolitan.

108. Vezi Pr. P. Vintilescu, Liturghiile bizantine privite istoric în rînduiala şi structura lor, Bucureşti 1943, p. 50 ş.u.


Urmează apoi marea rugăciune a Sfintei Jertfe (anafora), nucleul originar şi centrul tuturor liturghiilor creştine, ţesută pe firul uniform al aceloraşi idei, înlănţuite în aceeaşi ordine : dialogul introductiv dintre preot şi credincioşi, prefaţa sau rugăciunea euharistică, rugăciunea teolo­gică şi cea hristologică, separate prin nelipsitul imn al Serafimilor (>Sanc-tus sau Trisaghionul biblic) şi urmate de referatul biblic al instituirii Sfintei Jertfe, din care fac parte cuvintele rostite de Mîntuitorul la Cină, anamnesa (recapitularea sumară a operei răscumpărătoare a Mîntuitoru­lui), epiclesă (rugăciunea pentru invocarea harului divin care operează sfinţirea şi prefacerea Darurilor) şi rugăciunile de mijlocire generală pentru întreaga Biserică, a celor vii şi a celor morţi (dipticele, Memento vivorum et mortuorum). Puţinele deosebiri de amănunt, existente între diversele liturghii în această parte centrală a slujbei Jertfei creştine (aşezarea dipticelor înainte sau după epiclesă, formulele felurite folosite pentru a exprima aceeaşi idee, riturile externe care însoţesc sfinţirea Da­rurilor, etc), nu strică de loc unitatea fiinţială şi de ansamblu, care face din toate liturghiile răsăritene de azi ramuri surori, crescute pe tulpina aceluiaşi trunchi al cultului Bisericii primare, hrănit în scurgerea timpu­lui de aceeaşi sevă a credinţei şi evlaviei care ne uneşte pe toţi în cinstirea şi slăvirea aceluiaşi Hristos-Dumnezeu, Cuvîntul întrupat, Piu al Tatălui divin şi al Fecioarei, Mîntuitorul lumii.

Aceeaşi constatare o putem face şi pentru partea finală a liturghiei, cu momentul ei central : împărtăşirea, care la creştinii separaţi din Orient păstrează, într-o măsură mai mare decît la ortodocşi, importanţa pe care o avea în viaţa religioasă a credincioşilor Bisericii Vechi, rămînînd mai strîns legată de liturghie decît în ritul roman şi cel ortodox. Rugăciunile pregătitoare pentru împărtăşire (printre care rugăciunea domnească ocupă un loc predominant), înălţarea şi frîngerea Sfîntului Trup, amestecarea Sfintelor (commixtio) şi pecetluirea unităţii lor (consignatio), mult mai pregnant exprimată în riturile orientale decît în cel bizantin, — împărtă­şirea clerului şi a credincioşilor, rugăciunile şi imnele de mulţumire, binecuvîntarea credincioşilor pentru concedierea lor şi împărţirea pîinii binecuvîntate (anafura, antidoron), consumarea rămăşiţei Sfintelor Daruri de către clericii slujitori şi curăţirea sfintelor vase (purificarea), — toate acestea se găsesc, sub o formă sau alta, în toate riturile liturgice răsări­tene, demonstrînd încă o dată originea lor comună şi descendenţa din acelaşi tip al liturghiei primitive a Bisericii, pe care l-au păstrat cu atîta scumpătate, în ciuda dezvoltării lor independente una de alta şi a condi­ţiilor externe deosebite, în care au evoluat după separarea lor.

O altă trăsătură comună, prin care liturghiile riturilor răsăritene (in­clusiv cel bizantin) se diferenţiază de oele apusene şi care, alături de cele enumărate pînă acum, demonstrează şi mai bine, pe de o parte, înrudirea reciprocă a acestor liturghii iar, pe de altă parte, originea lor comună ş-î fidelitatea cu care au păstrat tradiţiile şi practicile de cult ale Bisericii vechi, este rolul important al diaconului în desfăşurarea slujbei. E ştiut că rînduiala tuturor slujbelor divine ale cultului divin public a fost con­cepută şi alcătuită iniţial cu participarea largă a diaconului, care în creş­tinismul vechi avea rolul de crainic, interpret sau glăsuitor al rugă­ciunii obşteşti (publice) a Bisericii, exprimată sub forma de ectenii (de aceea ecteniile se rostesc de către diaconi din mijlocul bisericii, ca din partea credincioşilor); el făcea legătura dintre altar şi naos, dintre preot şi credincioşi. Redus pînă aproape la desfiinţare în cultul roman, rolul important de ■ odinioară al diaconului s-a păstrat în toate liturghiile ră­săritene în general, iar în unele din cele de rit sirian sau alexandrin el este şi mai accentuat decît în cele bizantine, dîndu-le înfăţişarea unor


adevărate slujbe «dialogate», ca să întrebuinţăm expresia unui liturgist apusean 10i9.

Toate liturghiile răsăritene au păstrat, de asemenea, practica veche a slujirii în sobor, — dispărută din ritul latin ; excepţie fac în această pri­vinţă orientalii uniţi cu Roma, la care ea a început să fie restrînsă prin dispoziţii oficiale ale autorităţii bisericeşti catolice[81]. Practica binarii liturghiei (adică săvîrşirea mai multor liturghii de către acelaşi preot sau pe acelaşi altar într-o singură zi), caracteristică Bisericii Romano-Catolice, este necunoscută tuturor riturilor răsăritene, cu excepţia uni­ţilor, la care a început să pătrundă în timpul din urmă, datorită iniţiati­velor venite de la Roma[82].

Dacă adăugăm la acestea întrebuinţarea generală a pîinii dospita ca materie a Sfîntului Trup, în loc de azimă (cu excepţia maroniţilor şi a armenilor) şi importanţa acordată epiclesei ca formulă liturgică pentru sfinţirea Darurilor în toate riturile liturgice răsăritene, vom avea o listă aproape completă a caracterelor comune tuturor acestor liturghii, prin care ele se apropie una de alta şi se deosebesc de liturghiile riturilor apusene de azi.

2. Calităţile şi valoarea liturghiilor orientale sînt îndeobşte recunoscute. Dar pentru ca să nu fim suspectaţi de subiectivism sau de părtinire, să dăm euvîntul unora dintre cei mai reputaţi cunoscători şi admiratori apu­seni ai riturilor liturgice răsăritene.

Iată de exemplu, pe scurt, calităţile şi meritele acestor liturghii, enu-mărate de unii dintre aceştia[83] :

109.     S. Salaville, Lit. orient. La Messe, voi. I, p. 58 n. 1.


a)   Legitimitate «catolică»: liturghiile orientale sînt recunoscute în general chiar în Apus ca fiind cu desăvîrşire legitime, venerabile şi sacre, riturile liturgice ale orientalilor uniţi cu Roma fiind ocrotite chiar prin decrete şi dispoziţii papale.

b)   Vechime şi autenticitate: în elementul lor esenţial, toate aceste liturghii urcă în definitiv la o liturghie de origine apostolică, cele mai multe dintre ele fiind anterioare naşterii ereziilor şi schismelor care au sfîşiat unitatea iniţială a creştinătăţii răsăritene; ele s-au transmis dintr-o epocă îndepărtată, din generaţie în generaţie, fără modificări esenţiale.

c)   Bogăţie teologică: ele au o importanţă dogmatică excepţională, ca martori ai tradiţiei, exprimând, în riturile, rugăciunile şi imnele liturgice, învăţătura de credinţă a Bisericii, formulată cu claritate, simplitate şi pre­cizie, pentru a fi uşor înţeleasă de credincioşii simpli.

d)   Abundentă revărsare de pietate: cărţile liturgice ale Orientalilor con­ţin admirabile mărturii ale legăturii celei mai intime dintre liturghie, teo­logie şi evlavie sau trăire religioasă. Adoraţie faţă de Dumnezeu cel în Treime lăudat şi îndeosebi faţă de Hristos, Dumnezeu cel întrupat pentru mîntui-rea oamenilor, — devoţie filială, încrezătoare şi entuziastă faţă de Sfînta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu, «Maica Domnului» şi mijlocitoarea caldă pe lîngă Fiul ei, — veneraţie faţă de sfinţi (printre care nu sînt uitaţi cei ai Vechiului Testament, Patriarhii, Proorocii şi Drepţii, în mare cinste la Orientali), — pietate faţă de morţi, pentru care Biserica poartă, o mişcătoare grijă prin rugăciunile pe care le face pentru ei chiar în cursul Sfintei Jertfe, etc, toate acestea se găsesc din abundenţă transpuse în textele şi ceremoniile liturgice orientale.

e)  Bogăţie de învăţământ ascetic şi moral, formulat de Biserică în minunatele ei imne, care dau glas mai ales smereniei în faţa misterului şi sentimentului de pocăinţă pentru păcate, alcătuind un minunat flori­legiu al principalelor virtuţi,ale sfinţeniei creştine şi ale vieţii religioase.

f)    Spiritul profund biblic şi patristic: textele liturgice orientale sînt formulate în cea mai mare parte de autori profund impregnaţi de duhul şi de graiul Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, care se recunoaşte uşor în ele[84].

g)   Lirism poetic: este remarcabilă bogăţia şi frumuseţea literară a imnelor liturgice — care constituie un element principal şi totodată ca­racteristic al serviciului divin în toate riturile răsăritene — prin care ele sînt net superioare celui roman, precum o recunosc catolicii înşişi[85].

h) Dacă aceiaşi specialişti reproşează hturghiilor orientale şi cîteva
«umbre» (exuberanţa uneori exagerată a expresiei, repetarea uneori obo-
sitoare a unor idei şi sentimente în termeni aproape identici, imagini
cîteodată forţate şi de un gust îndoielnic), în schimb ei recunosc fără în-
conjur calităţile de
varietate, strălucire şi popularitate, care caracterizează
în general aceste liturghii «şi prin care ele au păstrat o superioritate reală
asupra celor apusene», fiind — după părerea lor — «singurul tezaur care
a supravieţuit în Orient, aproape intact (neatins) printre ruinele schismelor
seculare» [86].

Un alt bun cunoscător şi entuziast admirator apusean al riturilor litur­gice orientale rezumă la trei trăsăturile esenţiale şi comune, prin care se caracterizează liturghiile acestor rituri:

a)   Ideea de jertfă,

b)   Caracterul de cină (masă sau ospăţ sacramental) şi

c)  Caracterul de obiectivitate, adică subordonarea omului, a insului
religios în faţa Divinităţii, a cărei preamărire rămîne scopul principal şi
ultim al serviciului divin [87].

115.                                                                                                  S. Salaville, op. dit. supra, p. 72, 88,93.            ;


a) într-adevăr, ceea ce leagă între ele pe toate aceste liturghii şi le apropie de liturghiile ortodoxe este mai întîi ideea fundamentală a jertfei,din care se inspiră toate. Liturghia este pentru creştinul răsăritean — fie el ortodox, monofizit sau nestorian — o jertfă: jertfa adusă de Biserică, prin preoţi, lui Dumnezeu, actualizare şi prelungire în timp a Jertfei mîn-tuitoare a Domnului, în mijlocul Bisericii, care este Trupul lui Hristos, îdeea aceasta este atît de pregnant formulată în textele şi ritualul litur­ghiilor orientale, încît atunci cînd Biserica Romano-Catolică a trebuit să caute argumentele necesare pentru combaterea doctrinei reformatorilor, care atacau îndeosebi temeliile cultului bisericesc, a găsit în textele rugă­ciunilor şi imnelor liturgice folosite în Bisericile Orientale, neglijate şi dispreţuite pînă atunci, cel mai preţios tezaur doctrinar pentru susţinerea ideii sacrificiale, pe care se bazează şi Missa latină, dar care, în ritul roman nu e exprimată atît de lămurit şi de fericit ca în liturghiile creştinilor răsăriteni. Aşa au apărut atunci, începînd chiar din cursul secolului al XVI-lea, cele dintîi ediţii tipărite ale liturghiilor răsăritene şi apoi marile colecţii de texte liturgice orientale, care constituie pînă astăzi izvoare pre­ţioase pentru cunoaşterea tezaurului cultual al Bisericilor Vechi Orien­tale separate.

b)  Liturghia este însă pentru creştinul răsăritean nu numai jertfă, ci şi o cină, un ospăţ sacramental, care actualizează în timp nu numai Jertfa mîntuitoare a Domnului, ci reeditează, în formele sacre ale riturilor ei, şi Cina cea de taină; e ospăţul de taină care reuneşte azi în jurul aceleiaşi Mese Sfinte pe Domnul şi pe credincioşii Săi, într-o legătură de dragoste şi de adoraţie, ca odinioară în foişorul Cinei din Sion. Consumarea Jertfei — adică împărtăşirea — constituie scopul esenţial şi ultim al liturghiei. Altarul de jertfă sau prestolul este totodată şi «Sfînta Masă», Masa Dom­nului, la care Acesta ne oferă — ca odinioară sfinţilor Săi ucenici — hrana dumnezeiască şi băutura dătătoare de viaţă şi nemurire a Trupului şi a Sîngelui Său, jertfit pentru noi în patimi şi moarte, dar proslăvit şi trans­figurat în lumina şi bucuria Învierii. De aci spiritul de intimitate şi de familiaritate în care se desfăşoară slujba liturghiei răsăritene şi care uneşte pe toţi cei prezenţi, în acelaşi duh de rugăciune, de iubire şi de adorare. «Jertfa este reprezentată în această liturghie într-o susţinută inspiraţie şi într-un mod fericit. Sufletul liturghiei răsăritene este slujba Măriei — Marta către Stăpînul dumnezeiesc, Care uneşte sufletul devotat, meditativ, ascultător şi contemplativ, al Măriei îngenunchiate la picioarele Domnului, cu servirea practică a Măriei către dumnezeiescul Mîntuitor, Care se dă pe Sine jertfă» [88].

c)  Jertfa euharistică’ este adusă Sfintei Treimi. Cîntările şi rugăciunile din liturghie constituie un admirabil imn de laudă, de slăvire şi de mul­ţumire adusă lui Dumnezeu cel în Treime din partea Bisericii. Trinitatea divină ca obieet al cultului suprem de adoraţie adus de Biserică prin jertfa liturgică este, în riturile orientale, mult mai bine pusă în lumină decît în ritul bizantin, unde rugăciunile şi imnele sînt adresate cînd lui Dum-nezeu-Tatăl, cînd Mîntuitorului, şi mai rar Sfintei Treimi. Adorarea Treimiieste scopul propriu şi cel mai de seamă, căruia s-a subordonat totul în liturghiile orientale, iar omul — cu nevoile şi aspiraţiile sale individuale — se oontopeşte pe sine de bunăvoie în masa credincioşilor, unindu-şi glasul cu al lor în simfonia comună a imnului de adoraţie.

d) Printre alte calităţi ale liturghiilor răsăritene în general, enumerate în treacăt mai înainte, merită să revenim şi să ne oprim ceva mai mult asupra uneia dintre cele mai importante : vechimea lor.

In ceea oe priveşte fidelitatea faţă de trecut, liturghiile fraţilor des­părţiţi sînt superioare chiar celor ortodoxe. Datorită spiritului tradiţiona­list şi conservator, mai accentuat la Bisericile Vechi orientale, liturghiile lor au păstrat unele rituri, rugăciuni şi formule liturgice vechi, care cons­tituie preţioase vestigii ale trecutului îndepărtat şi care au dispărut de mult nu numai din ritul roman, ci şi din cel ortodox, ca, de exemplu: lec­turile din Vechiul Testament, care precedau odinioară şi la noi citirea Apostolului (în unele rituri una singură, în altele două, în altele chiar trei), mai multe lecturi din Noul Testament (patru în ritul alexandrin), spălarea mîinilor liturghisitorilor la începutul liturghiei credincioşilor, sărutarea păcii (păstrată în diverse forme), împărtăşirea credincioşilor ca în Biserica Veche (fără linguriţă, la fel ca clericii), principiul improvizării textului rugăciunii Sfintei Jertfe pe canavaua unui plan tradiţional uniform (prin­cipiu păstrat în mulţimea anaforelor de schimb, cu texte diferite, care se încadrează în rînduiala fixă a liturghiei, ca la sirienii monofiziţi şi la abisinieni), ş. a.

E adevărat că liturghia ortodoxă s-a singularizat prin amănunte noi şi specific bizantine, rămase necunoscute celorlalte liturghii răsăritene — ca, de exemplu: ritul miridelor din rînduiala proscomidiei, contaminarea părţii introductive a liturghiei catehumenilor cu slujba obedniţei, întrebuin­ţarea apei calde şi binecuvîntate ce se toarnă în Sfîntul Sînge înainte de împărtăşire (zebn, căldura), întrebuinţarea copiei (lancei) la proscomidie şi a linguriţei la împărtăşirea credincioşilor (introdusă numai la copţii şi etiopienii uniţi), ş. a. In schimb, ea are meritul de a fi păstrat mai bine ‘ amintirea disciplmei catehumenatului din Biserca veche, fiind singura liturghie răsăriteană în care mai stăruie pînă azi ectenia diaconală si rugă­ciunea specială, citită în taină de către preot pentru catehumeni (iar în a doua jumătate a postului Paştilor s-a păstrat, în liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, şi ectenia cu rugăciunea specială pentru cei ce vin la botez); rugăciunile acestea, care se făceau odinioară la sfîrsitul liturghiei catehumenilor, au dispărut din celelalte liturghii răsăritene (acestea au păstrat numai formulele finale pentru concedierea catehumenilor, la care unele adaugă şi pe penitenţi, pe păgîni şi pe cei ce nu se pot împărtăşi)[89]. Mai bine decît în toate riturile orientale s-a păstrat, de asemenea^ în ritul ortodox, forma originară de dialog între diacon (preot) şi credincioşi (corsau cîntăreţi), precum şi importanţa de odinioară a ecteniei (litania, collecta), formă esenţială a rugăciunii Bisericii Vechi şi a celei Ortodoxe de azi, dispărută aproape în întregime din ritul roman şi redusă sau pe cale de dispariţie chiar în unele dintre riturile orientale.

Făcînd o comparaţie între hturghiile bizantine şi celelalte liturghii răsăritene, vom constata că acestea din urmă reprezintă mai fidel spiritul scînteietor, spontan şi exuberant al Orientului, care este leagănul creşti­nismului. Liturghiile ortodoxe, formate la Bizanţ, s-au resimţit mai mult, în dezvoltarea lor, de gustul pentru frumos şi simetrie, grija pentru eleganţa exprimării şi artificiile stilului retoric, căutat, care caracterizau pe bizantini şi în care supravieţuiau tradiţiile clasicismului elenist[90]. Formele lor externe exprimă încă stilul echilibrat şi armonios al vechii Elade; avîntul inspiraţiei este mai reţinut, ardoarea religioasă mai poto­lită în exprimare, ca faţă de un Dumnezeu maiestuos şi atotputernic, în preajma Căruia pînă şi lauda îngerilor şi fîlfîitul aripilor Serafimilor sînt mai sfioase, mai line. în liturghiile Orientului predomină însă un spirit de intimitate şi familiaritate faţă de Dumnezeu, sinceritatea expresiei stilistice directe, spontane şi fireşti; aci reliefurile sînt mai pronunţate, tonurile mai intense, ritmurile mai violente, expresiile mai îndrăzneţe. Ceea ce este la Bizanţ laudă stilizată, aici este izbucnire nestăvilită, de flacără; ceea ce este acolo rugăciune aici este mărturisire năvalnică de simţire religioasă; ceea ce acolo este smerire, umilinţă, aici este anihilare totală, care se umple cu dorul vieţii cereşti. «E un val şi un reflux de iubire şi de bucurie, de umilinţă şi de pocăinţă, de implorare şi de jubi­lare… Entuziasm extatic se agită în mulţimea cuvintelor şi a figurilor care ţîşnesc din inimile celor ce se roagă» [91]°.

e) La trăsăturile comune, esenţiale, ale liturghiilor orientale, enumă-rate de liturgiştii apuseni, am mai putea adăuga încă vreo cîteva, care apropie şi mai mult aceste liturghii de cea a Bisericii primare. Una dintre cele mai importante este participarea masivă, activă şi reală, a obştei cre­dincioşilor laici la slujba liturgică oficiată de preot. Preotul nu jertfeşte singur, el este numai reprezentantul legal şi canonic, purtătorul de cuvînt, călăuzitorul şi intîistătătorul obştii credincioşilor în raportul ei faţă de Dumnezeu[92]. în Orientul creştin preoţia laică a fost luată în chip serios şi aplicată mai ales în liturghie, care înseamnă «slujbă publică, colectivă» Xtlxov—eqyov şi la care comunitatea rugătoare — parte inte­grantă a Bisericii — participă în chip real şi efectiv, prin aducerea Daru­rilor de jertfă şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, prin intonarea imnelor din rînduiala slujbei, prin alăturarea la rugăciunile preotului şi răspun­surile date mai ales la ecteniile diaconale, care “reprezintă tocmai o «summa» (collecta) a rugăciunii ei colective, ş.a.m.d. Nicăieri mai bine ea în vechile liturghii orientale nu se vede legătura strînsă dintre preot


sau clerul slujitor şi credincioşii laici. «Liturghie şi popor, liturghie şi comunitate stau între ele în cel mai strîns raport. Una fără cealaltă nu se poate» 122.

Lipsa din Bisericile Vechi Orientale a catapetesmei sau tîmplei din bisericile bizantine, care pune acum o barieră în calea privirii credin­cioşilor spre altar, înlesneşte şi mai mult participarea credincioşilor la acţiunea sfînta, săvîrşită de preot la jertfelnic, pe care ei o văd şi o pot urmări cu privirile de la început pînă la sfîrşit.

De aceea, multe din rugăciunile şi imnele care alcătuiesc rînduiala Uturghiilor orientale sînt începute de preot şi continuate de credincioşi, în cor, ca, de exemplu: Tatăl Nostru, care este «rugăciunea obştească de comuniune a fiilor luminii»123. In toate riturile orientale, Crezul şi-a păstrat pînă acum sensul originar de mărturisire publică, obştească, a credinţei Bisericii, fiind rostit de către toţi cei prezenţi în biserică : cler, cântăreţi (cor) şi credincioşi. Impresionantă este colaborarea aceasta vie şi reală a credincioşilor la rugăciunea colectivă din biserică mai ales la creştinii nestorieni. Pentru aceşti creştini, a căror istorie a fost de la în­ceput pînă azi un adevărat şi neîntrerupt martiriu, singura mîngîiere a fost îmbrăţişarea cu lacrimi a Crucii lui Hristos — simbol al suferinţei şi jertfei — şi refugiul la rugăciunea Bisericii, în care şi-au găsit totdeauna pacea şi bucuria. Participarea lor este regulată şi aproape totală nu numai la liturghie, ci şi la serviciul divin zilnic al celor şapte Laude (Ceasurile), în care se revarsă inima şi pătimirea Bisericii sirienilor răsăriteni, în cele mai frumoase şi înduioşătoare imne de rugăciune şi laudă, cîntate de două coruri mai ales la rugăciunea de seară. Nu mai puţin impre­sionantă este participarea credincioşilor la liturghia Bisericii Copte, unde însuşi textul anaforei citite de preot este adesea întrerupt de excla­maţii şi îndemnuri ale diaconului, de invocări şi răspunsuri ale poporului, întărind, repetînd sau confirmînd unele formule şi expresii ale textului sfînt (vezi în urmă, la descrierea rînduielii liturghiei Sfîntului Chirii din ritul copţilor).

f) Ceea ce liturghiile orientale scot de asemenea în evidenţă mai bine decît alte liturghii creştine, este spiritul de comuniune şi frăţietate, de familie religioasă, pe care o alcătuiesc cei prezenţi în biserică şi care este înche­gată prin unitatea de credinţă şi de iubire şi prin participarea la acelaşi Trup şi Sînge euharistie. «Comunitatea celor care se stâng împrejurul aceluiaşi altar, al aceluiaşi episcop, cu aceeaşi preoţie, o singură Sfînta Pîine, e un cor viu, care cîntă cîntarea de laudă a Euharistiei (mulţumirii) Părintelui veşniciilor» 124.

In Orient, liturghia constituie o adevărată întruchipare a viziunii din Apocalipsă, a slujbei cereşti adusă Celui Vechiu de zile, în Sfîntul Duh, de către Mielul cel junghiat şi proslăvit, în mijlocul îngerilor şi al

sfinţilor, al Duhurilor celor împreună slujitoare si al drepţilor. Ea a deve-

|—————–

122.P. Kriiger, op. cit, p. 114.

123.J. Tyciak, op. cit, p. 148. ?      124. Ibidem, p. 131—132.


nit expresia esenţială a vieţii creştine şi este totodată răsuflarea, respira­ţia Bisericii. De aceea, în liturghiile monofiziţilor şi nestorienilor se accentuează, mai mult decît în liturghia ortodoxă, ideea participării nevăzute a îngerilor la slujba oficiată de Biserică. Liturghia este pentru creştinul oriental o slujbă în faţa lui Dumnezeu, a îngerilor care coboară în jurul altarelor şi a sfinţilor, care preamăresc pe Domnul împreună cu noi. «Nu ştii că, în clipa cînd Sfînta Taină se împlineşte pe altar, cerul se deschide acolo sus şi Hristos coboară şi vine, că cetele îngerilor din cer plutesc pe pămînt şi împresoară altarul unde este taina Sfînta a Domnului şi toate se umplu de Sfîntul Duh?»-, — spunea Ioan Mandakuni, unul dintre învăţătorii Bisericii Armene12i5. De exemplu, imnul heruvicului din duminici în liturghia armeană are următorul text : «O, Dumnezeule, Care ai plinit Biserica Ta cea Sfînta cu ierarhia îngerească! Mii de arhan­gheli sînt de faţă şi îngeri fără de număr îţi slujesc. Şi totuşi, ai binevoit să primeşti şi de la oameni binecuvîntare, cu aceste tainice cuvinte: Sfînt. Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot !»[93].

g)  Remarcabilă este, de asemenea, bogăţia de semnificaţii simbolice,
care apropie liturghiile creştinilor orientali de cele ortodoxe. Aşa, de
exemplu, ca şi în ritul ortodox, Sfînta Evanghelie reprezintă pe Hristos
însuşi. Prima parte a liturghiei sirienilor iacobiţi (proscomidia) este
«jertfa lui Melchisedec», a doua (liturghia catehumenilor) «jertfa lui
Abraam», iar a treia (liturghia credincioşilor) «jertfa lui Hristos» însuşi,
în rugăciuni, serviciul clericilor este adesea comparat cu al îngerilor. Pa-
timile, moartea şi învierea Domnului sînt reprezentate, mai expresiv decît
la ortodocşi, în riturile uneori complicate, dar pline de forţă sugestivă, ale
frîngerii şi pecetluirii Sfîntului Trup şi ale plinirii Sfîntului Potir. Aşa
se explică unele lucruri care la o primă privire ar părea bizare celui ce
nu cunoaşte fondul lor simbolic. Aşa, de exemplu, în ritul sirian (iacobit)
preotul îşi agită mîinile asupra Sfintei Mese la sfinţirea Darurilor, sim-
bolizînd zborul porumbelului şi pogorîrea Sfîntului Duh. Asemenea rituri
şi ceremonii, ca “purtarea procesională a Sfintei Evanghelii şi a Darurilor
de jertfă, cădirile numeroase (specifice mai ales ritului maronit), cortegiul
slujitorilor şi al clericilor inferiori, culorile variate ale veşmintelor sacre,
mulţimea celor ce cîntă şi frumuseţea stranie a cîntării religioase, toate
acestea dau slujbei liturgice la Orientali o notă dramatică şi o mare forţă
de sugestie şi de impresionare a sufletelor. «Acţiunea liturgică are aici
aceeaşi poziţie şi importanţă ca şi rugăciunea, pentru că acţiunea este o
rugăciune reprezentativă, intuitivă, o rugăciune a gestului, a mişcării.
Cuvîntul şi actul (ritul) sînt elementele de bază ale liturghiilor orientale.
Ca şi cuvîntul, aşa şi acţiunea poartă în sine bogate posibilităţi de
expresie»
li27Mj

125.     Citat la J. Tyciak, op. cit., p. 154.


127.     P. Kruger, op. cit., p. 123.


h) O remarcă deosebită merită frumuseţea imnelor şi a rugăciunilor
din liturghiile riturilor orientale.
Pe cînd în ritul bizantin splendida operă


a imnografilor şi melozilor a îmbogăţit mai ales serviciul Laudelor zilnice principale (vecernia şi utrenia), în riturile liturghiilor orientale au pă­truns într-o măsură mai mare imnele (cu texte variabile după zile) unor imnografi orientali, ca Sfîntul Efrem Şirul, Iacob de Sarug, Isac cel Mare, Marutas de Tagrit, ş. a. la sirieni, sau Isaac, Mesrob, Moise din Korene, cei doi Narses, ş. a. la armeni. Imnele acestora rivalizează cu cele bizantine în mulţime, varietate tematică, lirism poetic şi frumuseţe literară. Rugă­ciunile, ‘formulate în cea mai mare parte în spiritul şi limbajul caracte­ristic al Bisericii Vechi, sînt pline de simplitate şi firescul expresiei, de evlavie şi profundă smerenie, de credinţă tare şi de nădejde, creştină. Am citat deja un exemplu din liturghia ritului sirian (vezi, în urmă, rugăciunea prin care preotul salută altarul, la ieşirea din biserică). Iată acum un formular de rugăciune pentru binecuvîntarea şi concedierea credincioşilor de către preot, la sfîrşitul slujbei, în liturghia copţilor egip­teni (echivalentă cu rugăciunea amvonului din ritul bizantin): «Doamne Dumnezeul nostru, lumina cea neîmpuţinată, priveşte asupra robilor Tăi şi a roabelor Tale, sădeşte întrînşii frica Sfîntului Tău nume şi păzeşte-i, călăuzeşte-i şi mîntuieşte-i cu puterea Sfinţilor Tăi arhangheli. Păzeşte-ne pre noi de orice faptă rea şi călăuzeşte-ne spre tot binele. Prin Hristos, Fiul Tău Unul-Născut, prin Care şi cu Care şi Sfîntului Tău Duh, Ţie să fie cinstea şi puterea, totdeauna şi în veci de veci, Amin!» [94].

i) Remarcabilă este şi frecvenţa şi insistenţa rugăciunii pentru pace în liturghiile orientale. Creştinii orientali, a căror istorie a fost de la început şi pînă astăzi un şir neîntrerupt de calamităţi, asupriri, suferinţe şi umi­linţe, sînt însetaţi după pace tot atît de mult ca şi fraţii lor ortodocşi şi de aceea se roagă tot atît de mult pentru ea ca şi aceştia. Iată, de exemplu, în­ceputul unei ectenii din liturghia ritului armean :

Şi iarăşi pentru pace să ne rugăm !…

«Să cerem Domnului ca în pace să petrecem ceasul Sfintei Liturghii şi ziua de astăzi…

«Să cerem Domnului pe îngerul păcii, paznic al sufletelor noastre…», etc.[95].

3. Varietatea riturilor liturgice şi problema unităţii creştine. — Studii ulterioare, de amănunt, vor prezenta şi celelalte laturi ale cultului Bise­ricilor Vechi Orientale separate (slujitorii cultului, anul bisericesc cu săr­bătorile şi posturile, locaşurile de cult, serviciul Laudelor zilnice, al tainelor şi al ierurgiilor, etc), cu specificul fiecăreia dintre ele, îmbogăţind şi mai mult cunoştinţele noastre despre cultul fraţilor răsăriteni, atît de puţin cercetat şi cunoscut pînă acum la noi, dar atît de valoros şi venerabil prin bogăţia calităţilor lui teologice şi ecleziologice. Avem datoria să sporim eforturile noastre în această privinţă, cunoscînd cît mai bine, mai exact şi mai precis, cultul Bisericilor Vechi Orientale separate, prin contacte di­recte, prin studiul limbilor liturgice folosite în ele, prin efortul de a înţe­lege ceea ce e specific acestui cult şi deosebit de al nostru. Nimic altceva


nu va contribui mai” mult la cunoaşterea reciprocă şi la apropierea frăţească dintre creştini decît cunoaşterea cultului, căci în el se reflectă cel mai bine doctrina, spiritul şi geniul specific fiecărei Biserici. Cu cît vom cunoaşte mai bine cultul fraţilor orientali, cu atît ne vom convinge mai mult că ceea ce ne deosebeşte în această privinţă pe unii de alţii este cu mult mai puţin şi mai neimportant decît ceea ce ne apropie şi trebuie să ne unească.

în tot cazul, nu deosebirile de cult vor sta în calea refacerii unităţii fărîmiţate a creştinismului răsăritean. Asemenea deosebiri, şi încă mai mari şi mai importante, existau şi în creştinătatea primelor cinci veacuri între diversele Biserici locale (naţionale), fără ca ele să rupă unitatea de cre­dinţă, dragoste şi comuniune, care făcea din toate un singur Trup al Dom­nului şi care se baza pe o mare diversitate, elasticitate şi libertate [96]. Di­versitatea riturilor liturgice este firească; ea se explică prin diversitatea limbilor folosite în cultul religios, prin geniul sau caracterul etnic specific fiecărui popor în parte, prin gradul lui de cultură, prin condiţiile externe, ale mediului geografic, ale climatului spiritual şi ale destinului istoric, în care trăieşte şi în care s-a dezvoltat fiecare Biserică, ş.a.m.d.

O uniformitate absolută nu se poate impune niciodată peste tot în for­mele de cult, după cum nici ramurile, frunzele şi fructele care cresc în coroajia aceluiaşi pom nu pot fi niciodată absolut la fel unele cu altele. Este o greşeală enormă a crede că Biserica Universală trebuie să albă un singur rit liturgic, ca în catolicism. Sămînţa cuvîntului Evangheliei, semă­nată de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor «pînă la marginile lumii», a rodit aceeaşi floare peste tot : cea creştină, dar ea a crescut şi s-a dezvoltat într-un fel în pămîntul ars de soare al Orientului, într-altul în pustiul Egiptului, într-altul în ţinuturile cu climă mai temperată ale continentului european. Departe de a slăbi sau a păgubi cu ceva unitatea Bisericii, această varie­tate a atîtor rituri sacre şi legitime nu face decît să mărească splendoarea ei, după cum o pajişte e cu atît mai frumoasă cu cît este mai variată sim­fonia speciilor de îlori care o împodobesc cu varietatea lor de forme, de culori, de mărimi, de nuanţe, de miresme şi de esenţe.

Diversitatea sau varietatea amănuntelor în unitatea sau uniformitatea esenţialului, trebuie să rămînă principiul conducător în această privinţă [97]. Formele externe şi amănuntele secundare, neesenţiale, ale cultului pot varia la infinit, dacă ele nu ating ortodoxia credinţei şi caracterul creştin al cul­tului. Certuri de cuvinte, mai mult decît deosebiri adevărate de credinţă, rivalităţi naţionale şi politice, indiferenţă şi dezinteres reciproc, deci lipsă de iubire, au separat un mileniu şi jumătate pe creştinii răsăriteni, spre paguba Bisericii şi întristarea lui Hristos. Este timpul să ne regăsim şi să ne recunoaştem ca fraţi de credinţă, să ne înţelegem şi să refacem atmosfera de frăţească şi reciprocă preţuire şi iubire, care constituia trăinicia Bise­ricii Ecumenice a primelor cinci veacuri.


Ca simbol şi prototip al comuniunii de cult care trebuie să reunească între ele pe toate Bisericile creştine de azi ne poate servi Sfîntul Mormînt al Domnului de la Ierusalim, unde creştinii de diverse rituri şi naţionalităţi (greci, armeni, copţi, sirieni, latini) au fiecare biserica sau capelele lor, în care fac serviciul divin zilnic în limba şi după ritul lor liturgic, aducînd astfel omagiul reprezentativ al tuturor neamurilor şi confesiunilor creş­tine, Aceluia care s-a făcut om, a pătimit şi s-a îngropat pentru mîntuirea noastră, a tuturor. Este impresionant şi edificator în această privinţă în­deosebi momentul cînd Patriarhul Ortodox al Ierusalimului şi Patriarhul Armean intră, după liturghia din Sfînta şi Marea Sîmbătă şi se roagă îm­preună, în Capela Sfîntului Mormînt, la slujba numită «Â Sfintei Lumini».

132. Fr. Heiler, op. cit., p. 344,


Ne închinăm lui Dumnezeu şi-L slăvim în limbi şi forme deosebite ; dar nu e greu să recunoaştem, peste graniţele acestor precare deosebiri, ori­ginea comună a creştinismului nostru, unitatea de credinţă şi de spirit re­ligios, care ne înfrăţeşte. Avem aceeaşi credinţă în punctele ei fundamen­tale, săvîrşim pe sfintele altare aceeaşi Sfînta Jertfă, avem aceleaşi Sfinte Taine, aceleaşi tradiţii religioase şi liturgice, la fel de antice şi venerabile. Nici una dintre formele vieţii religioase nu dovedeşte aceasta mai bine decît liturghiile orientale, surori bune cu cele ortodoxe. In celelalte sectoare ale cultului, — ca de exemplu, în rînduiala slujbelor serviciului liturgic zil­nic, sau în numărul, felul şi rînduiala ierurgiilor —, deosebirile sînt mai numeroase între ritul ortodox şi riturile orientale, întrucît în ele s-au re­flectat mai adînc geniul particular, condiţiile proprii de viaţă şi felul sin­gular al fiecărui popor de a concepe raportul său cu Dumnezeu şi de a ex­prima, în forme perceptibile, credinţa sa religioasă. Precum am arătat însă, liturghiile orientale constituie, ca şi la noi, tezaurul cel mai preţios al patrimoniului religios al creştinilor monofiziţi şi nestorieni şi ele au păstrat mai bine decît oricare alt sector al cultului acestor Biserici, pecetea nestricată a originii lor apostolice şi unitatea lor esenţială şi organică cu liturghiile ortodoxe. Şi — după cum se exprimă un profund cunoscător şi entuziast admirator apusean al Bisericilor Vechi Orientale — chiar dacă aceste «Biserici ale martiriului» n-ar fi făcut nimic altceva decît păstra­rea preţiosului tezaur al Sfintei Liturghii şi al riturilor, cu minunatele lor rugăciuni din creştinismul primar, ele tot ar fi avut dreptul pe vecie la recunoştinţa cea mai profundă a creştinătăţii132.


[1]Vezi, de ex., Pid’alion, trad. rom., Neamţu 1844, f. 61 r. notă : Zic unii că zi­lele de harţi din săptămîna Vameşului şi a Fariseului şi cea a brînzei se explică prin aceea că în acele 12 zile armenii postesc pentru cUnele Arţivurie… etc. (Bine zic deci tîlcuitorii Pidalionului, în continuarea notei respective, că noi ortodocşii trebuie să ne deosebim de eretici nu prin mîncăruri, ci prin dogmele credinţei…).

[2]Monitorul Oficial din 1891, nr. 111, p. 2939. Comp. şi L. Sarmacaş, op. cit.„ p. 236 ş.u.

[3]Despre limbile liturgice folosite în’cultul Bisericilor Răsăritene în general, vezi S. Salaville, Lîturgies orientales. Notions generales, elements princîpaux, Paris, 1932 («Bibi. cath. des Sciences relig.»), p. 36 ş.u. Mai pe larg: C. Korolevskij, Liturgie en langue vivante. Orient et Occident, Paris, 1955 (Lex Orandi, 18).

[4]Dintre cele scrise sau traduse în româneşte, amintim, de ex. : Anania Melega, Construcţiune şi meditaţiune asupra omului căzut, Bucureşti, 1863, p. 236—254 (rîn-duiala liturghiei armene, a botezului şi a mir-ungerii); Canoanele Mărturisirii Re* ligiei creştineşti păzită de Biserica Armenească. Trad. din 1. rusă de V. N. Mustacov, Bucureşti, 1850 (după originalul armean scris de Catolicosul Nerses al V-lea din- As-tarog); Istoria, dogmele, tradiţiunile şi liturgia Bisericei armene de răsărit. Trad. din 1. franc, de Ioan G. Tutuy, Iassy, 1874; Liturghia pentru usul Bisericei ortodoxe ar­mene de Răsărit, trad. de Pr. H. K. Moscofianu, Bucureşti, 1890; Prot. H. K. Mos-eofianu, Taina Botezului la Armenii ortodocşi şi originea Cuvintului, însoţită de si­tuaţia Armeniei, Bucureşti, 1891; Pr. D. Dan, Armenii Orientali din Bucovina, Cer­năuţi 1891 (şi ed. germ. şi arm.); Arh. Timus Piteşteanu, Privire istorică asupra Bise­ricei armene, în «Biserica Ortodoxă Română», an. 1891, martie-mai; L. Sarmacaşc op. cit.; Dim. Dan, Monofisitismul în Biserica armeană orientală. Adaos la publica-ţiunea «Armenii Orientali din Bucovina», Cernăuţi, 1902; T. Tarnavschi, Despre cele mai însemnate liturghii ale Bisericei Orientale, în «Candela», an. 1893, p. 263 ş.u. (descrierea rînduielii liturghiei armene); V. Mestugean, Sfînta Liturghie a Bisericii armene, Bucureşti, 1937 (text armean cu trad. rom.); Gabriel M. Popescu, Cultul Bi­sericii armene, în «Glasul Bisericii», an. XXI (1962), nr. 5—6, p. 608—617.

[5]Vezi, de ex., L. Duchesne, Origines du culte chreţien, V-e ed., Paris, 1925, p. 72, îi. 2 şi S. Salaviîle, op. cit., p. 18. Cp. şi Fr. Heiler, Urkirche und Ostkirche (Die ka-thoUsche Kirche des Ostens und Westens. Band L), Munchen, 1937, p. 561, n. 22 (des­pre lucrarea lui R. Janin, citată la noi în nota 9, pe care o caracterizează ca «ten­denţioasă».

[6]Tipice din acest punct de vedere sînt cele două lucrări, de largă circulaţie, da­torite teologilor francezi R. Janin (Les eglises orientales et les rites orientaux, Paris, ed. I, la 1922, ed. ultimă — 1955) şi M. Jugie (Theoîogia dogmatica christianorum orientalium, 5 voi., Paris, 1926—1935, cu bogate referinţe Ia cult).

[7]Vezi, de ex., Ignace Ephrem Rahmani (patriarh sirian unit), Les Liturgies orientales et occidentales, etudiees separement et comparees entre elles. Beyrouth, 1929, p. 211 ş.uM (în legătură cu problema epiclesei).

[8]A se compara, de ex., descrierea liturghiilor orientale făcută pe de o parte de R. Janin (op. cit, passim), pe de alta de I. E. Rahmani (op. cit).

[9]Utile şi nedepăşite încă sînt cele de H. Denzinger (Ritus Orientalium, Copto-rum, Syrorum et Armenorum in administrandis sacramentis…, Wiirzburg, 1863—1864, 2 voi. de texte şi adnotări în lat.) şi de F. E. Bri’ghtman (Eastern Liturgies, Oxford, 1896, texte în orig. şi trad. engl., cu savante studii introductive pentru fiecare rit liturgic).

[10]Codex liturgicus Ecclesiae UUiversae, 13 voi. mari, Romae, 1749—1766, re­editat la Paris, 1902—1905 (cuprinde numai textele tainelor şi principalelor ierurgii ale tuturor riturilor liturgice creştine, în limbile orig. şi cu trad. lat.). Textele li­turghiilor au fost editate de J. S. Assemani, în Bibliotheca €>rientalist 4 vdL. Romae, 1719—1728.

[11]Liturgiarum orientalium collectio, 2 voi., Paris, 1716, ed. Il-a Frankfurt, 1847 (cuprinde textele tuturor liturghiilor răsăritene, în trad. lat. şi cu preţioase adnotări).

[12]P. Thomas, Churches in India, Delhi, 1964, p. 44.

[13]Ca şi în Ortodoxie şi în catolicism, atît la sirienii monofiziţi (iacobiţi) şi uestorieni, cît şi la monifiziţii egipteni (copţi), se manifestă însă în timpul din urmă tendinţa de a înlocui vechile limbi liturgice’ (siriaca şi copta) cu limbile vorbite azi de popoarele respective (araba, persana, indiana malayalamă, etc).

[14]Edit. de J. Catergian şi J. Dashian, Die Liturgien bei den Armeniern, Viena, 1897. Trad. lat. la F. E. Brightman, op. cit., p. 411—457; alta la Maximilian von Saxa, Missa armeniaca…, Ratisbonae, 1908. Trad. rom. de Anania Melega, op. cit, p. 236— 254; alta la Pr. H. K. Moscofianu, Liturghia-pentru uzul Bisericii ortodoxe armene de Răsărit, Bucureşti, 1890;. alta de Prof. L. Sarmacaş, op. rit.; alta (cu textul original în faţă), de V. Mestugean, op. cit. Descrierea rînduielii la: T. Tarnavschi, op. cit., p. 263 ş.u.; Fr. Heiler, op, cit., p. 525—529; R. Jaaân, op. cit., p. 376—382 ş.a. Numeroase ediţii oficiale cu trad. lat. pentru armenii uniţi, tipărite la Roma: Ordo divinae Missae Armenorum, 1642, 1670, 1677, ş.a., altele la Veneţia (1690, 1741, ş.a.), la Viena (1858) şi în alte locuri. Numeroase trad. în limbile moderne: engleză (The divine li-turgy of the holy apostolic Church of Armenia, London, 1908), germană (Sahak: Kogian, Die heilige Messliturgie nach armenisch-katholischem Ritus, Wien, 1924), italiană, franceză, greacă, etc. Utilă de văzut şi Liturgia armeniaca cum imaginibus, Veneţia, 1832 (text armean şi trad. lat.).

[15]După modelul latin, armenii au păstrat patru trepte ale clerului inferior de odinioară (ostiarli, lectorii sau citeţii, exorciştii şi acoluţii), iar pe ipodiaconi (subdiaconi) îi socotesc la clerul propriu-zis (ordines majores). Cp. R. Janin, op. cit.*

p. 339—390.

[16]Armenii uniţi (catolici) împărtăşesc pe credincioşi cu mici oblate, conform ptului, latin, deşi papa le-a admis păstrarea uzului armean.

[17]Armenii uniţi (catolici) împărtăşesc pe credincioşi cu mici oblate, conform ptului, latin, deşi papa le-a admis păstrarea uzului armean.

[18]Lista completă la V. Mestugean, op. cit., p. 40.

[19]Vezi Pr. P. Vintilescu, «Mila păcii, jertfa laudei» în liturghiile bizantine, Bucureşti, 1940 (extras din rev. «Studii Teologice», an. 1940, voi. I).

[20]Cp. S. Salaville, Liturgies orientales. La Messe, voi. 1, Paris, 1942. p 75, nota 1.

[21]După trad. lui V. Mestugean, op. cit., p. 24—25. Cp. şi cea de la D. Dan, op. cit., p. 4—5.

[22]La D. Dan, op. cît., p. 6.

[23]Ibidem, p. 9—10.

[24]Cp. J. E. Rahmani, op. cit., p. 309 ş.u.

[25]Ed. de H. W. Codrington, The syrian Liturgies of Presanctified, în «The Journal of theol. Studies» (London), IV (1902—1903), p. 69—100 şi V (1903—1904), p. 369—377 şi 535—545 (retip. de patr. Efrem Rahmani, în Missale Syriacum, din 1922). Altă liturghie siriacă a Darurilor mai înainte sfinţite, atribuită Sfîntului Ioan Gură de Aur şi nefolosită azi, a publicat tot Codrington: Liturgia Praesanctifica-torum syriaca S. Joannis Chrysostomi, în voi. Xpooooxo.iixâ, Roma, 1908, p. 719—729.

[26]Cp. S. Salaville, Liturgies orientales. La Messe, voi. I, p. 53.

[27]Sirienii iacobiţi au păstrat pînă azi trei din treptele de odinioară ale clerului inferior: psalţii (cîntăreţii), citeţii (anagnoştii) şi ipodiaconii.

[28]Formula vrea să sugereze ideea — exprimată şi în cultul ortodox — că Hristos este şi victimă (dar) de jertfă şi primitor al jertfei din liturghie (Comp. ru­găciunea Heruvicului din liturghia ortodoxă: «…Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împărţi, Hristoase Dumnezeul nostru…»).

[29]Comp. cu rînduiala liturghiei descrisă în Aşezămintele Apostolice, cari. II, cap. 57 (în trad. rom. de Econ. G. N. Niţu, din voi. Scrierile Părinţilor Apostolici dimpreună cu Aşezămintele şi Canoanele apostolice, trad. de Prof. I. Mihălcescu, Econ. M. Păslaru şi Econ. G. N. Niţu, voi. II, Chişinău, 1928, p. 76).

[30]Descris amănunţit la J Ziade, Orientale (Messe), în «Dict de Theol. Cath.», t. XI, col. 1462 şi reprodus la S. Salaville, Liturgies Orientales. La Messe, voi. II, Paris, 1942, p. 53—54.

[31]Text latin la Eus. Renaudot, op. cit, t. II, p. 22; trad. lat. la F. E. Brightman, op. cit., p. 97—99; trad franc, la S. Salaville, op. cit.,, p. 53—54.

[32]Sirienii uniţi au introdus uzul latin al împărtăşirii credincioşilor numai sub forma hostiei (Sfîntul Trup).

[33]După trad. engleză de la F. E. Brightman, op. cit, p. 109 şi cea germană de la J. Tyciak, Die Feier der heiligen Messe, în voi. Morgenlăndisches Christentum, Paderborn, 1940, p. 139. O variantă puţin mai scurtă, în trad. lat., la J. M. Hanssens, Institutiones liturgicae de ritibus orientalibus, t. III, Romae, 1932, p. 633. Pentru va­riantele de text şi ritual ale liturghiei siriace a Sfîntului Iacob folosită la sirienii monofiziţi din Malabar (creştinii tomiţi), a se vedea trad. românească a acestei litur­ghii, indicată la nota 35.

[34]J. E. Rahmanî, Les liturgies orientales et occidentales…, p. 69.

[35]Tipărită în ediţiile oficiale ale liturghierului maronit, făcute sub suprave­gherea Romei: Missale chaldaicum juxta ritum Ecclesiae nationts Maronitarum, Ro-mae, 1592, 1716, Beyrouth, 1908, ş.a. Trad. lat. şi comentar de Max. von Saxa, Missa Maronitica…, Ratisbonae, 1907. Rînduiala ei mai pe larg la J. E. Rahmani, op. cit., p, “35 ş.u. Vezi şi P. Dib, Etude sur la liturgie maronite, Paris, 1919; Acelaşi, Maronite (Eglise), în «liict. de Theo}. cath.», voi. X (1928), col. 124—130; Modo facile di sequire la Messa Siro-Maronita, Roma, 1943 («Col. di liturgie orientali», 3).

[36]R. Janin, op. cit, p. 543. Dar după J. E. Rahmani (op. cit, p. 66), Maroniţii folosesc pîine dospitiţ, ca toţi orientalii neuniţi.

[37]O comparaţie a lor, pe două coloane, la J. E. Rahmani, op. cit, p. 324 ş.u.

[38]Vezi mai ales F. Probst, Liturgie des IV. Jăhrhunderts und deren Reform, unster, 1893, p. 309—318.

[39]Edit. în trad. engleză de H. Connoly, The liturgicei Homilies of Narsai, Cam-bridge, 1909 (Texts and Studies, VIII, 1).

[40]Edit. de G. Bickell, Conspectus rei Syrorum Uterariae, Miinster, 1871, p. 71—73 şi reed. de F. E. Brightman, op. cit, p. 511—518, apoi de H. Connoly, în rev. «Oriens Christianus», 1925, p.. 99 ş.u.

[41]Edit. în trad. lat. de Eus. Renaudot, op. cit., t. II, p. 578 ş.u. Trad. engleză la F. E. Brightman, op. cit., p. 247—305. Trad. românească de T. Tarnavschi, op. cit, p. 617—621, 669—682, 683—686. Trad. lat. şi comentar la Max. von Saxa, Missa chaV-daica…, Regensburg, 1907. Trad. ital.: La Messa Caldea detta «Degli Apostoli», Roma, 1948 («Col. di liturgie orientali», 2).

[42]Cp. Pr. P. Vintilescu, op. cit, p. 278—280. Bazat pe această particularitate, J E. Rahmani (op. cit, p. 363) afirmă că această liturghie nu poate fi mai veche de secolul al IX-lea.

[43]Editate amîndouă în trad. lat. la Eus. Renaudot, op. cit., t. II, p. 616—621 şi 626—638.

[44]Cum cred unii liturgişti, ca Adr. Fortescue, La Messe, trad. franc, par A. Boudinhon, Paris, ed. III, f. a., p. 115 n. 1.

[45]împotriva lui Nestorie şi a lui Eutihie, III, 19, P. G., t. LXXXVI, col. 1368 C. ■Comp. şi F. E. Brightman, The xmaphora of Theodore, în «Journal of theological Stu-dies», 31 (1930), p. 160—164; H. Lietzmann, Die Liturgie des Theodor von Mopsuestia, Berlin, 1933.

[46]Post deosebit al creştinilor orientali (monofiziţi şi nestorieni), ţinut în pri­mele trei zile din săptămîna a treia de dinainte de începerea postului Paştilor (la noi = săptămîna primă din Triod, sau a Vameşului şi a Fariseului).

[47]R. Janin, op. cit., p. 483 şi J. M. Hanssens, op. cit, voi. III, p. 571.

[48]în Anafora Sfinţilor Apostoli sînt aşezate între rugăciunea hristologică şi anamneză; în Anafora lui Nestorie între anamneză şi epiclesă, iar în Anafora lui Teodor după rugăciunea hristologică şi anamneză, de care este însă separată printr-o rugăciune hristologică specifică unora dintre anaforele orientale (vezi J. M. Hanssens, ■op. rit., p. 465, 448).

[49]Cp. J. E. Rahmani, op. cit., p. 376. Afirmaţia aceasta o găsim şi la Sfîntul Irineu (împotriva ereziilor, V, 33) şi la Jacob de Edesa, care citează pe Sfîntul Efrem Şirul. Gustarea din potir de către Mîntuitorul este menţionată şi în anafora din Li­turghia iacobită a celor 12 Apostoli, precum şi în anaforele copte atribuite Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigore de Nazianz (vezi mai departe).

[50]Missale chaldaicum, Romae, 1767; Liturgia sanctorum apostolorum Addaei et Maris cui accedunt duae aliae… nec non ordo Baptismi, Urmiah, 1890 (tip. de Mi­siunea anglicană); Missale juxta ritum Ecclesiae Syrorum Orientalium, Mossul, 1901; Missale chaldaicum, Urmiah, 1906 (Tip. Lazariştilor).

[51]Ordo chaldaicus Missae beatorum Apostolorum juxta ritum Ecclesiae ma-labariicae, Romae, 1767 (altă ed. tipică romană la 1775); Missale chaldaico-malabari-cum, Romae, 1857. Trad. lat.: Ordo Missae syro-chaldaeo-malabaricae cum translatione latina, Puttenpaly, 1912. O descriere a rînduielii la T. Tarnavschi, op. cit, p. 740—748.

[52]Cp. L. Duchesne, op. şi loc, cit.

[53]Aceleaşi ca la noi, afară de mînecuţe, care nu există la nestorieni.

[54]Despre această tradiţie şi practicile specifice Proscomidiei la nestorieni, vezi si: S. Salaville, Les Liturgies orientales. — La Messe, voi. I, p. 51; J. M. Hanssens, op. cit, voi. II, p. 121—127, 170—174, 206—211; J. Tyciak, op. cit., p. 140.

[55]Aceleaşi ca la noi, afară de mînecuţe, care nu există la nestorieni.

[56]Bisericile nestoriene sînt singurele biserici orientale care au, ca şi cele or­todoxe, un fel de timplă (catapeteasmă) din zid masiv şi înaltă pînă la cupolă, care

[57]Fr. Heiler, op. cit., p. 448.

[58]La cuvintele Mîntuitorului («Luaţi, mîncaţi.,.»), nestorienii uniţi fac şi semnul dinţirii, ca în ritul roman.

[59]Descrierea mai pe larg, a ritului frîngerii şi pecetluirii, cu formulele res­pective, la J. M. Hanssens, op. cit., voi. III, p. 508—510.

[60]Amănunte preţioase la E. Tisserant, Nestorienne (Sglise), în «Dict. de Theol. Cath.», t. XI, col. 315 (reproduse şi la S. Salaville, Lit. or. La Messe, II, p. 64).

[61]Kdit. în trad. lat. la Eus. Renaudot, op. cit., t. I, p. 38—56 şi în trad. engleză. Ia F. E. Brightman, op. cit., p. 144—188. Manuscrisele cele mai vechi cu textul li­turghiei provin din secolele al Xll-lea—al XHI-lea; cel mai important este Cod. 17 din Bibi. Vaticanului (ap, 3288).

[62]Ambele editate în 1. coptă şi trad. lat., la J. Al. Assemani, Codex liturgicus…r t. VII (Romae, 1754), p. 45—133; trad. lat. reed. la Eus. Renaudot, op. âit., ed. II, t.. I p. XCII—CVI (note ia p. 152—194). Vezi şi F. E. Brightman, op. cit, p. LXV—LXVI. O descriere a liturghiei copte la T. Tarnavschi, op. cit, p. 548—555 şi 605—612.

[63]După unii liturgişti, anafora coptă a Sfîntului Vasile cel Mare ar reprezenta o operă autentică, şi anume prima din cele două anafore prelucrate sau redactate de acest sfînt părinte; mai scurtă şi mai veche decît a doua (cea bizantină), ea ar fi găsit o mai bună primire la egipteni decît la bizantini (vezi A. Raes, L’authenticite de la Liturgie byzantine de Saint Basile, în «Revue des etudes byzantines», t. XVI, 1958, p. 158—161). Alţi liturgişti admit autenticitatea unei singure anafore basiliene, dar aceasta după unii ar fi cea coptă (J. M. Hanssens, op. cit., voi. III, p. 576—578), după alţii cea bizantină (H. Engberding, Das eucharistische Hochgebet der Basileios-liturgie, Goesfeld, 1931). Vezi şi Liturgie Copte alexandrine de Saint Basile în «Revue de 1’Orient chretien»,, an. 1899, p. 16^—43.

[64]Vezi J. E. Rahmani, op. cit., p. 418—419. Dar R. Janin (op, cit., p. 575) spune fă această anafora n-ar mai fi folosită decît o singură dată pe an: în vinerea dinain­tea Floriilor.

[65]Ed. princeps îngrijită de R. Ţuchi, cu titlul Cartea celor trei anafore, adică a Sfîntului Vasile, a Sfintului Grigore şi a Sfîntului Clviril, cu alte rugăciuni (în 1. coptă), Roma, 1736 (era martirilor 1452); ultima la Cairo în 1898, cu titlul Evhologhiul Bisericii din Alexandria (citate de obicei cu titlul Missale Coptice et Arabe).

[66]Ed. princeps cu titlul Cartea Sfîntululi Evhologfiiu, adică cartea celor trei anafore…, cu alte sfinte rugăciuni, Cairo, 1902 (era martirilor 1618), reed. la 1932 şi 1959. Alte ediţii (tip. de Societatea Abna’al-Kanisah), la 1926, 1936 şi 1960 (cuprind în plus Orologiul şi parte din Diaconal). Vezi Hanna Malak, Les îivres liturgiques de VEglise Copte, în «Melanges Eugdfie Tisserant», voi. III, Cittâ del Vaticano, 1964, p. 1 ş.u.

[67]J. M. Hanssens, op. cit, p. 100 şi L.’Eisenhofer, Handbuch der katholischen Liturgik, voi. III, Freiburg im Br., 1933, p. 49.

[68]Descrierea ei la: J. E. Rahmani, op. cit., p. 434 ş.u.; R. Janin, op. cit., p. 576— 578; J. Tyciak, op. cit., p. 146 ş.u.; Fr. Heiler, op. cit, p. 484 ş.u.; H. Leclercq, Alexan-

i drine (Liturgie), în «Dict. d’Arch. chret. et de Lit», t. I, part. I, col. 1182—1204.

[69]Aceleaşi ca la ortodocşi, cu deosebirea că preoţii îşi pun pe cap un fel de t turban, ornat cu cruci.

, 93. Au dispărut psalmii (sau versetele lor), care precedau şi urmau odinioară lecturile biblice.

L Ortodoxia 8

[71]Vezi J. M. Hanssens, op. cit, voi. III, p. 320.

|.:  – 95. 37 Tyciak, op. cit, p. 147.

[73]Ed. mai nouă la J. Quasten, op. cit., p. 48 ş.u.

[74]Ed. mai nouă la J. Quasten, op. cat’., p. 37—44.

[75]Cp. J. Casper, op. cit., p. 165—166.

[76]Ed. prima oară de Tâsfa Sion, la sfîrşitul ediţiei latine a Noului Testament, la Roma, 1548 (Testamentum Novum… Missale cum benedictione incensi, cerae, etc), p. 158 ş.u., apoi in trad. lat. cu rînduiala botezului: Modus baptizandi… item Missa qua communiter utuntur, quae etiam Canon universalis appelatiir, Romae, 1549 şi Lowen, 1550. Trad. lat. la Eus. Renaudot, op. cit., voi. I, p. 472 ş.u. Trad. engleză la

F. K Brightman, op. cit., p. 189—244 şi S. Mercer, The ethiopic liturgy. Its Sources, development and present form, Milwaukee-London, 1915. O descriere sumară a rîn-duielii ei la T. Tarnavschi, op. cit., p. 614—616.

[77]în unele liste (ca la J. M. Hanssens, op. cit., voi. III, p. 573) e Sfîntul Grigore de Nissa, în altele (ca la F. E. Brightman, op. cit., p. LXXIV şi R. Janin, op. cit., p.

06) e Sfîntul Grigore de Nazianz. Vezi şi O. Lofgren und S. Euringer,, Die beiden gewohnlichen ăthiopischen Gregoriusanaphoren, Roma, 1933 (Orientalia Christiana, voi. 30).

[78]Missale Asmarense (în limba şi cu alfabetul etiopian), Asmar (Tip. Cato­lică 1907 (= 1915); altă ediţie la Roma, i913.

[79]O descriere sumară la J. E. Rahmani, op. cit, p. 474 ş.u.; J. Tyciak, op. cit, p. 151 ş.u.; Fr. Heiler, op. cit, p. 501—507. Cp. şi T. M. Selim Semharay, La Messe ethîopienne, Rome, 1937.

[80]Discuţii ar putea provoca, credem, — în ceea ce priveşte liturghiile — numai prezenţa, în unele rugăciuni (mai ales în diptice), a unor nume de corifei monofiziţi şi nestorieni (Dioscur al Alexandriei, Filoxen de Mabug, Sever al Antiohiei, Iacob Baradai, Barsuma, ş.a.), pomeniţi în ele şi cinstiţi de orientali ca sfinţi. Vezi, de ex,, dipticele liturghiei sirienilor monofiziţi din Malabar, în trad. rom. (citată la nota ’35), p. 458 : «Şi iarăşi pomenim pe cei întru sfinţi adormiţi întru sfinţenie, care au intrat în odihnă, păstrând una, neîntinata şi apostolica credinţă, pe care ne-au predat-o nouă ; şi pe cele trei Sinoade Ecumenice de la Niceea, Constantinopol şi Efes şi pe slăviţii şi de Dumnezeu temătorii şi drept-învăţătorii Părinţi părtaşi Ia acestea. Pomenim pe… Patriarhiul nostru Mar Severios, cununa sirienilor, înţeleptul cuvîntător, stîlp şi învăţător al întregii Biserici a lui Dumnezeu, livadă înflorită^ cel ce a învăţat totdeauna că Măria este neîndoielnic Maica lui Dumnezeu; de. asemenea pe dreptul şi sfîntul nostru părinte Iacob Burdana (Baradai), cel ce a păzit credinţa ortodoxă, şi pe Mar Efrem, Mar Jacob, Mar Isaac, Mar Bălai ş& Moran Bar Barsuma…» etc. (sublinierea noastră).

[81]Acelaşi, op. cit. voi. II, p. 74. Cp şi R. Lesage, La Sainte Messe selon les rites orientaux, Avignon, 1930, p. 25—26.

[82]J. E. Rahmani, op. cit., p. 102.

[83]Max. von Saxa, Praelectiones de liturgiis orientalibus, t. I, Freiburg im Br., 1908, p. 4—9 ; Abel Couturier, Cours de liturgie grecque-melkite, Jerusalem, 1912, p. 28—34; S. Salaville, Les lit. orient. Notions generales…, p. 52—94. Cp. şi Fr. Heiler, op. cit, p. 542 ş.u.

[84]Un tablou indicator al locurilor biblice Ia care se referă textele litur­ghiilor orientale, la F. E. Brightman, op. cit., p. 553—667.

[85]Vezi, de ex., S. Salaville, op. cit. la nota 106, p. 82.

[86]Vezi P. Krflger, op. cit., p. 112—113.

[87]Vezi P. Krflger, op. cit., p. 112—113.

[88]Ibîdetn, p. 113—114.

[89]Formule speciale de rugăciune pentru catehumeni s-au păstrat şi în ritul roman, dar numai ia liturghia Darurilor înainte sfinţite din Vinerea Patimilor : «Oremus et pro catechumenis nostris…» (vezi Missale Romanum, Ratisbori’ae, 1889, p. 139).

[90]Cp. Sophie Antoniadis, Place de la liturgie dans la tradition des lettres grecques, Leiden, 1939.

[91]J. Tyciak, op. cit., p. 134, 136.

[92]Mai pe larg în lucrarea noastră Participarea la liturghie şi., metodele pen­tru realizarea ei, în «Studii Teologice», an. I (1949), nr. 7—8.

[93]După trad. rom. de la V. Mestugean, op. cit., p. 28.

[94]După trad. germ. de la J. Tyciak, op. cit., p. 154.

[95]La V. Mestugean, op. cit., p. 26.

[96]Fr. Heiler, op. cit., p. 544.

[97]Mai pe larg despre aceasta a se vedea lucrarea noastră Unitate şi varietate în cultul liturgic al Bisericilor Ortodoxe autocefale, în «Studii Teologice», an, VII (1965), nr, 7—8, p. 423—444.

Advertisements

~ by arevahar on February 21, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: