Arta covoarelor armeneşti – K. H. Zambaccian


— „Ţi-l dau, fiul meu şi te rog ca atunci când vei fi ne­căjit şi ostenit să te odihneşti pe el” fură cuvintele bunicei mele când în momentul despărţirii de tânărul său fiu alese cel mai frumos covor din casă şi-1 dărui tatălui meu, care părăsea ora­şul natal Cezarea din Capadocia, îndreptându’se spre meleaguri de mai multă libertate şi civilizaţie.

Dacă în ultimul secol comerţul de antichităţi s’a alimentat dintr’un exod de scoarţe şi de covoare preţioase, pe vremuri însă, o bună parte a pieselor ce ajungeau în Apus, proveniau din daruri către suverani şi feţe bisericeşti, din daruri de nuntă, din zestre aduse de mireasă, din lucrurile duse de băjenarii ce părăseau ţările de origine luând cu dânşii covoare şi ţesături fine, căci călătorul nu putea lua cu sine nimic mai portabil şi de preţ decât o scoarţă, un covor sau o ţesătură scumpă.

Apoi credincioşii mahomedani purtau cu dânşii în călătorie coranul şi micul covor de rugăciune (sedgeade) aşa că o bună parte dintre aceste covoare de rugăciune s’au înstrăinat cu timpul prin ţările apusene şi în unele oraşe ardelene unde se mai găsesc şi astăzi prin bisericile protestante (Biserica Neagră din Braşov, etc).

Pe de altă parte călătorii apuseni ce explorau ţinuturile Asiei Minore, ale Caucazului, ale Iranului, — se reîntorceau din

aceste călătorii cu rare şi preţioase obiecte, scoarţe, ştofe de artă orientală, de care ne pomenesc în scrierile lor.

Încă din secolul al XVI-lea un călător englez remarcă admirabilul covor al moscheei din Ardebil, raportând Reginei Elisabeta a Angliei de existenţa acestei strălucite piese, făcându-i des­cripţia şi arătându-i dimensiunile excepţionale.

Acest covor abia după câteva secole putu fi cumpărat de Statul Britanic pentru muzeele sale şi astăzi este una din podoabele Muzeului Victoria şi Aibert din South Kensington,în Londra.

Cu toate că aceste piese de artă sunt opera unor meşteri excepţionali, totuşi artistul ţesător rămâne în majoritatea cazuriîor anonim, dar câte odată se găsesc şi unele inscripţiuni fie în limba armenească (vezi splendidul covor cu dragoni din Muzeul Imperial, în Berlin), fie în limba arabă, cum e cazul covorului din Ardebil, pe care se găseşte următoarea frumoasă inscripţie a lui Maxud din Kashan:

“Nu am refugiu în lume decât în proguluşei Tale. Capul meu nu’şi găseşte sprijin decât în calea Ta. Ţesut de robul Tău, în slavă adusă acestui sfânt locaş”.

Dar aceste cazuri sunt rare. La Armeni anonimatul e curent în materie de artă şi de aceia nu ne-a rămas nimic precis în privinţa arhitecţilor, artiştilor şi meşterilor armeni ce au creat minunatele basilice cu sculpturile şi obiectele lor de arta religigioasă, de asemenea şi în orfevrerie, argintărie pentru meşterii ciselatori cari ajunseseră la mare faimă.

Un înalt sentiment de evlavie, o modestie caracteristic patriahală, un spirit de solidaritate colectivă, contopiau individuali­tatea creatoare în masa comunităţii şi tot ce arta avea mai gin­gaş şi mai rar era închinat sfântului locaş de rugăciune.

Anonimatul a întreţinut mult timp nesiguranţa şi confuzia în domeniul artei orientale şi în special a celei armene. — Nu mai departe, în privinţa arhitecturei atât de specifică, ca cea bisericească armeană, a domnit multă vreme o nelămurire asupra originei, desvoltărei şi influenţelor sale până ce ilustrul savant Dr. Iosif Strzygovski, Profesor la Universitatea din Viena, în acele două lucrări monumentale, stabili pe baze de date ştiinţifice, aportul artei armene în evoluţiunea celei bizantine şi apusene, ale căror precursoare se poate socoti (vezi: ,,Die Baukunst der Armenkrund Europa” şi „Ursprung der cristlhhin Kvnsi”). Aceste descoperiri avură un mare ecou, revizuiri se impuseră şi savanţi ca Charles Diehl, F. Millet, Duthuit etc. stabiliră pe aceste noi date, contribuţia arhitecturii şi artei decorative armene, în formaţia arhitecturei religioase din ţările balcanice şi dunărene.

Acelaş caz şi în arta covoarelor, căci până în secolul nostru scoarţele şi covoarele armeneşti se înglobau într’o denumire generală de caucaziană şi anatoliană demarcate cu numele unor localităţi ce erau de multe ori arbitrare.

Într’o lucrare ca cea a lui Rudolf Neugebauer şi Julius Orendi: „Handbuch der Orientalischen Teppichkunde”, carte foarte răspândită în Europa centrală şi în părţile noastre în diferite ediţii între 1903 şi 1920 nu se pomeneşte măcar de existenţa covoarelor armeneşti, pentru ca mai târziu în 1930, Julius Orendi, pe bază de cercetări mai ample şi ştiinţifice, şi ca urmare a unor studii şi descoperiri ale specialiştilor germani şi englezi să ne dea o recentă lucrare: „Das gesamtwissen uber Antikeundneue Teppiche des Orients”, în care covoarele armeneşti sunt presentate aparte, într’un capitol important, textul fiind ilustrat de nenumărate covoare antice armeneşti.

Totuşi aceşti autori se mărginesc numai la clasarea covoarelor antice denumite „Dragon” tipice armeneşti, lăsând încă loc la confuziuni în privinţa celor provenite din regiunile Karabagh, Shamak, Kuba etc. covoare şi scoarţe totuşi în majoritatea lor arme­neşti. Că meşterii armeni au fost dintre cei mai îndemânateci din Orient şi că scoarţele şi covoarele lor au fost preţuite şi întrebuin­ţate înaintea altor specii în Occident, ne-o dovedesc picturile vechi ale Renaşterii.

Într’o frescă a Spitalului din Siena pictorul Domenico di Bartolo zis Venezziano zugrăveşte prin anul 1440 un covor antic, tipic armenesc, covor cu dragon din speţa acelui exemplar unic ce se află în Kaiser Friedrich Museum din Berlin, covor identificat ca fiind ţesut prin anii 1200 — 1250.

În picturile primitivilor flamanzi: Jean van Eyck, Memling, Rogiervander Weyden, mai târziu în pânzele Veneţienilor, în tablourile olandezilor Vermeer van Deft, Peter de Hooch, etc, artiş­tii introduc în decoraţia interioarelor, a altarelor sau a scenelor de intimitate numai covoare caucaziene şi anatoliene de genul celor armeneşti.

Şi apoi este de notorietate în lumea specialiştilor că arta covoarelor persane n’a căpătat desvoltare şi faimă decât sub domnia Şahului Abbas, mare animator şi mecenate, cu al cărui nume se desemnează astăzi minunatele specimene ţesute sub domnia lui (1557 — 1628). Or, acest Şah, s’a servit de 34000 de meş­teri şi ţesători armeni, pe care i-a chemat din regiunile limitrofe ale Armeniei (Ciulfa, situată pe ţărmul Araxului) stabilindu-i prin anul 1600 în regiunea Ispahanului (denumită astăzi şi Noul Ciulfa), localitate a cărei faimă se răspândi apoi pentru frumuseţea şi calitatea fină a covoarelor (vezi Julius Orendi, tot în cartea ci­tată mai sus).

* * *

Din studiul celor mai vechi covoare armeneşti rezultă că fantezia artistului nu se mărgineşte la domeniul naturalist decorativ, cum e cazul la Chinezi şi la Persani.

La Armeni tendinţa spre stil e dominantă, şi o lăture simbolică e vădită. Luând spre exemplu motivul dragonului, caracteristica unor covoare antice armeneşti, vom observa că spre deo­sebire de meşterii chinezi, cari împrumută naturalismului ima­ginea dragonului, Armenii urmăresc stilizarea în forme rectilinii mergând până la un sintetic geometric. Motivele cu animale, păsări, cu vegetaţii, arbori, fructe şi flori, apar la Persani ca reproduceri directe după natură, naive şi decorative bine înţeles, dar fără nici o stilizare, pe când la Armeni în generalitatea cazurilor interpretarea e mai abstractă prin realizări în forme geometrice, rectilinii, unghiulare sau romboidale. — Motivele ovale sau elipsoidale ale fondului şi chenarelor persane înbâcsite cu multe ornamente inspirate din arta arabă nu se întâlnesc la Armeni, ale căror covoare denotă o grije de simplificare şi sintetizare a motivelor, formele fiind strâns construite. Se poate spune că prin arta lor Armenii pot fi socotiţi ca un fel de precursori ai contemporanilor care demarcă cu nota lor sintetică şi constructivistă, reacţiunea în contra unui pitoresc naturalist şi a unui im­presionism desarticulat.

S’au găsit unii cronicari, cari să presupună ca dragonul covoarelor armeneşti s’ar datora influenţelor chineze, lucru ce poate ar fi fost discutabil, dacă istoria cu le’ar fi lămurit şi în aceasta privinţă.

În timpul păgânismului, Armenii considerau dragonul ca reprezentând puterea, abundenţa şi bunătatea, deaceia îl divinizau. După ce au primit creştinismul şi cu toate că biserica a înlăturat şi distrus orice idol şi urme de păgânism, popularizând în acest scop icoana Sf. Gheorghe ce împunge cu suliţa dragonul, totuşi în credinţa şi tradiţia poporului armean noţiunea dragonului nu se pierde cu totul, căci şi după creştinism apare dragonul în ţesăturile şi covoarele lor ca simbol al norocului.

În cel mai vechi exemplar de covor armenesc (ţesut prin anii 1200 — 1250) aflat în Muzeul din Berlin, găsim dragonul învingător în lupta cu vulturul, motivul având şi o explicaţie istorică, căci Armenii erau pe vremuri în lupte crâncene cu vecinii lor Parţii, şi o dinastie, denumită a Arsacizilor din acest neam domni asupra Armenilor. Simbolul acestei familii era vulturul şi amintirea acestor lupte ancestrale, fu ilustrată de artiştii armeni în covoarele lor, cu motivul dragonului caracteristic armenesc în luptă cu vulturul simbolul dinastiei străine cotropitoare.

Cu timpul dragonul pierde din însemnătatea sa simbolică şi rămâne un motiv şi isvor de teme decorative variate. (Vezi covoarele din secolele XV-lea până la al XVIII-lea printre care multe exemplare celebre se găsesc în muzeele din Londra, Paris şt Berlin).

Toate aceste covoare şi scoarţe sunt ţesute de meşteri şi de gospodine pentru nevoile lor casnice sau ca daruri pentru instituţiuni religioase, unele covoare reclamând chiar o muncă de 50 de ani a câtorva generaţii dintr’o familie, — cum a fost cazul covorului bisericei armene din Brusa.

Logodnicele ţes şi îşi prepară zestrea, văduvele pregătesc un covor de altar pentru pomenirea celui dispărut, şi în generalitatea cazurilor aproape nimeni nu se gândeşte la comerţ.

Dar mai târziu în pragul erei moderne industria la domiciliu ia fiinţă, câte un meşter dispunând de câteva războaie an­gajează fete ţesătoare la lucru.

Covoarele ce se ţes în aceste vremuri sunt totuşi îngrijite, firul de lână este tors de gospodine, colorile sunt naturale, iar fantezia creatoare e încă vie, întrucât fiecare piesă este un model de ingenioasă combinaţie de motive şi suave armonii de nuanţe.

Industrializarea artei sovoarelor a venit mult mai târziu, cam pela sfârşitul secolului al XIX, în multe centre stabiiindu se ateliere importante, prelucrând firul de lână provenit din filaturile locale, colorile de anilină fiind mai economicoase înlocuesc pe cele naturale, iar tipul covorului fiind standardizat pentru o cât mai mare şi mai eftină producţie.

Bineînţeles că în aceste condiţiuni arta decade şi covoarele produse numai prezintă interesul celor de altă dată şi dacă câte odată vre-un meşter izolat, o tânără îndrăgostită sau o casnică stăruitoare mai ţes vre-un covor mai îngrijit, timpul reclamat pentru o asemenea piesă şi materialul întrebuinţat sunt prea costisitoare faţă de preţul pe care concurenţa covoarelor produse de atelierele industrializate le practică şi deaceia industria casnică piere.

Marele războiu, masacrele Armenilor, exodul populaţiunilor creştine au distrus arta din Asia Mică — atât pentru covoare cât şi pentru ceramica din Kutahia. Arta piere şi în Caucaz unde produsele industrializate de atelierele sovietice numai corespund calităţilor de altă dată; în Persia, industrializarea e împinsă la exrrem, produsele fabricate nu se pot compara măcar cu cele mai curente covoare de altă dată.

Emigranţii armeni, meşteri îndemânateci, stabilindu-se prin unele ţări europene, câteva familii au ajuns şi în România, unde se îndeletnicesc cu fabricarea şi reparaţia covoarelor, unii dintre ei întemeiând ateliere destul de importante; dar scumpetea manei de lucru, condiţiunile vieţii sunt mai grele ca cele din regiunile asiatice cu viaţa patriarhală; apoi calitatea materiei prime, a colorilor, nu favorizează fabricaţia covoarelor artistice, aceşti meşteri mărginindu-se la fabricaţia pieselor de uz curent, cu motivele covoarelor obişnuite de Sparta, Tebriz, Buhara, care se pretează pentru calităţile eftine, totuşi uneori dragostea de artă determină meşterii la câte o piesă rară.

În concluziune rezultă că era covoarelor antice armeneşti se limitează între secolul al XIII-lea şi al XVIII-lea şi că tipul „Dragon” cu variantele sale e caracteristica lor. În privinţa covoarelor ce au fost înglobate sub denumirea de Kuba, Shamak (Sumak), Karabagh, Ghenge, Kabistan, Kazak, etc. ele se datoresc în bună parte meşterilor armeni după cum rezultă din unele inscripţiuni, şi mai cu seamă din stilul lor, căci dintre toate popoa­rele Orientului, numai la Armeni s’au abstractizat motivele natu­rale prin interpretări stilizate, pe când la celelalte popoare ornamentaţia se menţine cât de aproape cu natura din care au împrumutat motivele (plante, flori, păsări şi animale).

K. H. Zambaccian

Advertisements

~ by arevahar on September 4, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: