Caracteristica muzicii armene – Amedee Gastoue

Cu tot subiectul, în aparenţă pur religios, al acestei come­morări, este o strânsă legătură între acest subiect şi arta muzi­cală. Şi în adevăr, dacă ne-am întoarce la originea cea mai în­depărtată pe care am putea-o atinge în materia aceasta, la docimentele lăsate de civilizaţia armeană a evului mediu, trebuie să ne adresăm bisericii.

N’am putea spune cu preciziune care au fost întocmai temele melodice care datează din vremea când, — în primele secole creştine, — Sf. Mesrob şi Sf. Sahak întocmiră liturghia armeană. Dar prin trăsăturile neşterse, pe care modurile antice le-au lăsat în aceste melodii, prin rânduirea lor tradiţională în opt tonuri sau scări „plagale” şi „autentice” este uşor de văzut că biserica armeană şi-a adaptat de timpuriu cele mai caracteris­tice dintre motivele orientale ale bisericei siriene, sau cum şi-a păstrat ceva mai multă vreme şi mai corect decât biserica bizantină, linia şi farmecul vechilor moduri elenice.

Mai ales după marile compoziţii poetice din vremea lui Moise din Khoren s’au văzut muzicieni liturgici preocupaţi să sta­tornicească rânduirea părţilor bucăţii muzicale, grupările ritmice şi de ornament ale cântecului lor.

Numele unui arhimandrit din Taron, călugărul Haciadur, în secolul Xll-lea, este legat de alăcătuirea definitivă a notaţiei interesante şi ciudate a neumelor armeneşti.

Trebuie să fi studiat, cum am făcut eu, manuscrisele minunate ale timpului acesta, care cuprind cântecele Liturghiei, me­lodiile „Cărţii Orelor” sau ariile „Cărţii Imnurilor”, pentru ca să-ţi poţi da seama de respectul cu care notatorii vechi priveau muzica, ale cărei taine căutau să le transmită.

Nu numai fiindcă e vorba de cărţile destinate cultului divin, dar pentru arta melodică în ea însăşi, lineamentele acestor note sunt înfăţişate cu o nemărginită grijă, minunat scoase în relief cu purpuriu şi violet auriu şi argintiu.

Şi călugării francezi, Dominicanii mai ales, cari la sfârşitul secolului următor, întemeiară mănăstiri ale ordinului lor reli­gios în aceste ţări, îşi însuşiră aceeaş notaţiune şi multe din aceste cântece, au fost adăugate Ceaslovului lor romano-dominican, tradus în limba armeană.

Dar, vai! cu trista soartă a Armeniei care i-a adus ruina politică, înţelesul precis al acestor neume a fost uitat puţin câte puţin. Va trebui să se mulţumească de aci încolo cu o tradiţie orală, ici colo deosebit influenţată. Dar în întregimea ei melodia liturgică a ritului armean şi modurile ei de executare s’au perpetuat în de-ajuns, pentru ca în secolul nostru un rrmzicolog du­blat de un mare artist să fi putut reconstitui o parte din ea; am numit de ilustrul Komitas Vartapet, a cărui pierdere recentă o plângem.

Se poate vorbi cu acest prilej de interesul reciproc pe care l-au arătat savanţii occidentului cântecului armean tocmai de când cunoaşterea notaţiei antice s’a pierdut.

Fără îndoială ar trebui să citim diferiţi autori, cari de trei sute de ani s’au ocupat de istoria muzicii şi au consacrat mă­car câteva paragrafe artei armene.

Să notăm, cu toate acestea, socotindu-l aparte, pe Olandezul Schroeter în secolul XVII-lea, în minunatul său Thesaurus, în secolul XVIII-lea pe Francezul Villoteau, apoi pe Italianul Bianchini, care în timpul secolului următor puse pe note cânte­cele tradiţionale ale liturghiei armene, diferite imnuri şi cântece bisericeşti cu câteva greşeli şi cu nesiguranţă; şi iată patru zeci de ani de.când compatriotul nostru (şi prietenul meu personal) Pierre Aubey, mort prea de timpuriu, care dela începutul aces­tor studii orientale, năzuia să înalţe frumuseţea şi farmecul artei muzicale armene, fie liturgică, fie populară. Am spus bine: po­pulară. În adevăr acolo, pe ţărmurile anticei Frigii, sau pe câm­piile lui Urartu se găseşte unul din aspectele cele mai pure, cele mai clare, cele mai vii ale melodiei.

Tradiţie transmisă din generaţie în generaţie, purtată prin dife­ritele provincii ale Armeniei de către lăutarii poporului („aşug”) păstrând fie accentele însăşi ale vechilor cântece destinate unei sau altei sărbători, fie ariile de dans proprii cutărei provincii, şi pe care le executau din zurna sau cimpoiu, cu micul flaut de salcie sau cu arcuşul kemanciştilor lor, făceau să vibreze melodiile dragi, care erau acompaniate de tamburine.

Un autor vechiu a spus că un armean cântă tot aşa de natural ca şi o privighetoare.

De-alungul vremurilor şi a nestatorniciei ciudate a existen­ţei lui risipite, poporul acesta a rămas minunat înzestrat pentru toate manifestările artistice.

Să sugerăm că este un folklor armean, o artă provenind mai cu seamă din popor sau dela muzicanţii dela ţară, artă variată de o mare însemnătate, rând pe rând plăcută sau tragică, una din artele populare cele mai caracteristice care există în acest domeniu

Acolo a trebuit să intervină înaintea celor din urmă nenoro­ciri mari ale naţiunii, un artist luminat care a cules şi a făcut cunoscute aspectele cele mai vesele ale acestui folklor armean.

Acolo găsim iarăşi numele pe care l-am citat mai sus cu cinste, acela al lui Komitas.

În al treilea rând trebuie să ţinem seamă de ceeace muzica armeană datoreşte, fie educatorilor săi, fie compozitorilor mai noi, cari s’au pătruns de învăţământul european. Chiar din anul 1700 şi ceva, profesorii şcoalei armene din Constantinopole, ri­valizau cu emulii lor greci sau români, Petros Peloponesias şi Dimitrie Cantemir, şi, erau preţuiţi în deosebi la curtea sultanu­lui ca compozitori şi cântăreţi.

Fiecare din ei, cu arta sa deosebită sau cu temperamentul său propriu naţiunii sale, trebuia să desfete, variind plăcerile lor pe mai marii zilei.

Aceşti muzicanţi armeni, folosind o parte din semnele vechei notaţii uitate, avură meritul să creeze una nouă, după imitaţia muzicii occidentale arătând cu mare exactitate intervalele, timpii, ritmul cântecelor lor.

Astfel ei putură să transmită generaţiilor următoare, adevărul unei tradiţii statornicite a timpului lor.

Să numim cel puţin între aceştia pe unul din cei mai vechi, Ohanesian şi elevii săi, până la celebrul Baba Hamparţum.

* * *

Dar în curând muzicanţii armeni îşi dădură seama de folo­sul pe care putea să-l tragă arta lor din progresele pe care le făcea în occident polyfonia vocală sau orhestrală. De prin jumătatea secolului XlX-lea se putea auzi la Constantinopole o operă care n’avea cu toate acestea armenesc, decât limba şi numele compozitorilor şi care aminteşte mai curând pe Rossini şi Meyer-beer. Cu Măcar Ekmalian, mai cu seamă şi cu Nicolae Tigranian s’a manifestat adevăratul spirit al muzicii armene moderne, de a şti să lege într’un tot echilibrat temele şi motivele, cânte­cele pe care le procura tradiţia veche şi plină de viaţă şi îmbo­găţirea scrierii europene, paletă sonoră a deosebitelor scoale.

Ekmalian a avut meritul foarte mare de a da, cu o versiune potrivită a melodiei şi ritmului o foarte frumoasă armoni­zare, pe mai multe voci, a cântecelor liturghiei, pe care a îm­bogăţit-o cu câte una din propriile sale compoziţi. Deşi înrâurit întru câtva de stilul rusesc, trebuie să arătăm, între altele, inte­resul şi farmecul unui Sanctus, pe care l-a compus. Tigranian a scris mai cu seamă pentru pian şi instrumentele cu coarde.

În opera sa destul de însemnată poate îi notat acelaş caracter: acest compozitor a ştiut să se inspire din ariile vechilor iustrumentişti populari şi în cântecele sale pe trei şi patru voci, s’a străduit să nu piardă niciodată din vedere, inspiraţia pe care o căuta în izvoarele ancestrale şi din care a transcris un nu­măr mai mare de melodii vechi.

Dar în această din urmă şi nouă epocă a artei armenej numele lui Komitas va domina. Dacă a fost un foarte bun cântăreţ şi pianist, diriginte de cor şi muzicolog, el s’a putut face cunoscut şi ca compozitor.

Dar el a făcut, poate, chiar mai mult: restaurator al liniei melodice armene, cercetător care transcria cu răbdare şi cât de meritos, din folklorul muzical al naţiunii sale, el ţine, pe de o parte să înfăţişeze în cea mai mare puritate, ariile pe care le-a găsit şi păstrat şi pe de altă parte să fixeze în ele armoniile vocale vrednice de a îi luate în seamă, rezultând din ştiinţa sa adevărată, din experienţa sa, fructul propriului său fond, care să respecte fără să le atingă, motivele şi ritmul înfăţişate cu atâta măestrie.

Ei bine, putem spune fără deşartă trufie naţională, fiindcă e o constatare şi îiindcă alţi critici au recunoscut-o: din ziua în care Komitas intră în legătură cu muzica franceză, dobândeşte noţiunea cea mai limpede de ceeace voia să înfăptuiască şi ge­niul lui se manifestă mai deplin.

E oare vreo afinitate îndepărtată între cugetarea artistică franceză şi aceea a poporului armean?

Cine ştie ?

Am arărat, nu de multă vreme, că unele trăsături leagă arta noastră veche arhitecturală şi decorativă zisă „romană” cu aceea a Siriei creştine şi mai mult încă de aceea a Armeniei vechi.

Cum să explicăm marea asemănare, pe care o au melodiile religioase ale unuia din cei din urmă trubaduri ai noştri din secolul XIII-lea, Guirand Riquier, cu meletik-urile favorite ale fiilor lui Haic ?

Va fi întâlnit oare, compatriotul nostru pe unul din ei la curtea sultanilor din Cordova ?

Şi pentru a rămâne pe tărâmul religios, ce legături necunoscute au fost pentru ca, de curând, însărcinat să fac inven­tarul cărţii de muzică a unei mănăstiri de călugări din Ţările

de Jos din secolul XV-lea, să observ cu uimire o invocaţiune a martirelor armene, Sf. Hripsime şi tovarăşele ei?

Dar poate în această din urmă linie trebuie să facem loc unui cavaler francez care a fost cel din urmă prinţ al Armeniei independente, Guy de Lusignan.

* * *

Tânăra şcoală muzicală armeană ia naştere dela aceste începuturi minunate şi vrednice de remarcat, inspirându-se dela compozitorii pe care i-am numit, care au fost uneori maeştrii lor, care rămân modelul lor; reprezentanţii săi de azi sunt pe cale să creeze o operă din cele mai vrednice de atenţia noastră încercată.

Să ştim să înţelegem cu ei cel puţin numele lui Sarchisiaii, Alemşah, Bartevian cu confraţii lor înconjuraţi de o pleiadă de artişti; minunatele cântăreţe cari s’au stabilit la noi, D-rele Margareta Babaian, Haiganuş Torosian, Iris Bulbulian, instru­mentişti ca D-l Diran Alexanian.

Înfăptuind o şcoală de artă nouă toţi îmbină cu plăcere inspiraţia melodică şi ritmică a vechilor moduri orientale cu bogăţia armonică pe care au ştiut să şi-o însuşiască în Occidentul nostru.

Amedee Gastoue

Advertisements

~ by arevahar on September 4, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: