Dragonul în covoarele armeneşti – H. Kurdian


Sunt autori cari caută origina dragonului covoarelor armeneşti în ţările chineze sau ale Asiei Centrale. Părerea aceasta este cu totul nefundată. Existenţa printre Armeni a dragonului datează din epocile pre-armeneşti şi chiar pre-istorice pe pămân­tul numit astăzi Armenia.

Existenţa istorică certă a dragonului în Armenia este amintită în mod concludent cu 714 ani înainte de Christos. La aceas­tă dată regele Sargon al Asirienilor a pornit contra ţării Urardu şi a pus mâna pe o mare şi bogată pradă a cărei listă a fost săpată în piatră cu litere cuneiforme. În această listă citim că, pe lângă diferitele prăzi, mai era şi chipul făcut din aur a drago­nului potopului.

Închinarea la balauri, înainte de Creştinism, în Armenia, avea un caracter de bunătate şi înălţare. Creştinismul nu l’a putut distruge, ci l’a influenţat în mod contrar transformându-1 în simbol al răului; cu toate acestea în straturile neamestecate ale poporului s’a păstrat, în mod inconştient, dragonul ca simbol al binelui. După profesorul M. Minasian este o legătură indisolubilă între credinţa în balauri şi în cea de mamă, şi pre­zenţa a numeroşi balauri de piatră găsiţi recent în bazinul râului Gioroch şi în valea regiunei Araratulul, este o dovadă că înainte de Era de Piatră, cu 5000 de ani înainte de Christos, când după toate probabilităţile Sumerienii nu ajunseseră încă în Babilonia, în Armenia stăpânea deja credinţa în mamă şi în balauri.

Fără îndoială balaurul şi şarpele se deosebesc unul de altul ; însă din nefericire sunt contopiţi. În Armenia întâlnim o curioasă abundenţă de nume de şarpe şi balauri date satelor, munţilor, locurilor de pelerinaj, etc. Există deasemenea multe obiceiuri legate de şerpi. În Erzinga mă făcuseră să cred că dacă se pune cămaşe de şarpe sub pernă, aduce somn, şi cu o copilărească religiozitate căutam cămaşa de şarpe în crăpăturile prăpăs­tioase ale munţilor din Erzinga. Am auzit în mod cert că omorârea şarpelui casei aduce nenorocire.

Un alt filolog armean, d. Haig Agemian, pomeneşte de legendele populare unde şarpele este socotit ca emblemă de belşug al casei, al vetrei. El mai este socotit simbol al înţelepciunii şi al gândirii, iar reptila care întruchipează aceste calităţi a de­venit obiect de veneraţie. O legendă spune că belşugul casei, unui păstor armean era un şarpe care trăia într’o gaură deschisă în vatră. Şarpele putea să umble prin casă şi îşi putea procura în libertate de ale mâncării. Stăpânul casei avea o deosebită atenţie pentru acest şarpe şi credea ca belşugul şi prosperitatea casei lui se datoresc şarpelui, pentru care avea o gria deosebită şi-i purta respect. Într’o zi copilul cel mic al casei se juca cu toporul în mână prin casă, când şarpele ca de obicei trecu pe lângă el. Copilul a ridicat toporul şi cu o puternică lovitură a tăiat adânc coada şarpelui. Şarpele înfuriat, otrăvi copilul. După un timp copilul muri, iar şarpele supărat fugi de-acasă. Norocul ţăranului pieri, casa îşi pierdu farmecul. Sărăcia şi ne­norocul păşiră în casa lui. Într’o zi ţăranul cu lopata în mână se urcă pe munte, care era situat alături de casa lui, şi strigă: „Fi!… şarpe, unde eşti? vino, vino în casa noastră; eu am uitat moartea fiului meu, uită şi tu coada ta; vino şi trăieşte în casa noastră şi adu belşug în vatra mea”.

Şarpele supărat îi răspunse dintre pietre cu o voce tristă: „Ei! frate ţărane, eu nu mai viu în casa ta, pentru că tu îţi vei aminti mereu de moartea fiului tău, iar eu de coada-mi tăiată şi între noi doi nu va fi niciodată pace”. Ţăranul disperat s’a dus şi din aceea zi a devenit duşman şarpelui; unde vedea şarpe îl izgonea, îl blestema. Această ură pentru şarpe a trecut din generaţie în generaţie şi a ajuns până în zilele noastre. Şerpii însă sunt socotiţi până în prezent de popor ca întruchiparea înţelepciunii.

„O întâmplare personală, — spune d. Agemian, — ce a avut loc în 1921 luna Mai pe muntele Aragadz. Stăteam într’o moară de apă împreună cu 4 persoane când deodată un şarpe intră în hambarul de făină şi începu să mănânce din făină. Am mişcat lemnul şi şarpele a fugit. Pentru acest lucru am fost apostrofat de morar. „Hei! frate, tu izgoneşti şarpele; nu se ridică bâta asupra şarpelui; acel şarpe este păzitorul morii noastre, şi belşugul nostru se datoreşte lui; dacă se supără şi pleacă, vai de capul meu”.

Despre şerpi şi balauri există o mulţime de proverbe populare. Când lacul Van cu furioasele-i valuri vuia, poporul spunea că balaurii au eşit din mare şi s’au retras la cer. Iar când cerul se înnora şi mai cu seamă când tuna, spunea că balaurii s’au coborît în mare.

După o legendă veche, unul din figurile mari ale bisericei armene, Hovhan din Odzun clădeşte o biserică mare în satul său Odzun; el locuia într’un loc puţin depărtat de sat. Într’o zi pe când sfântul se ruga, s’au arătat virtuosului doi balauri mari; servitorul lui văzându-i îl chemă în ajutor, şi sfântul făcu semnul crucii în faţa balaurilor cari împietriră în acel moment, şi au rămas împietriţi până azi; din trupul lor izvoreşte apă, care este leacul tuturor celor muşcaţi de şerpi. Ni se pare că un loc de pelerinaj pre-creştinesc, consacrat balaurilor, a fost creştinizat printr’o minune atribuită lui Hovhan din Odzun.

Contra veneraţiei balaurilor rasele Ariană şi Semită au luptat cu înverşunare. Însă după cum am spus şarpele sau balaurul ocupă un loc de adâncă stimă în religia primitivă a Armenilor băştinaşi, ca simbol al abundenţii. Religia şi influenţa ariană, şi după aceea cea semită — în urmă sub forma creştinismului, — au răsturnat după 2500 de ani de efort neîncetat toate acestea. Trebuie să amintim deasemenea de legenda semită a lui Adam şi Eva despre şarpe. Cu toate că se aminteşte de variaţia şarpelui încă dela începutul religiei mozaice, când Moise a ridicat în deşert o cruce împodobită cu şerpi pentru ca să salveze pe Evreii muşcaţi de şerpi, însă acolo nu întâlnim nicio aluzie despre vreo veneraţie a balaurilor.

Astfel a avut loc evoluţia dragonulni, — precum şi a şarpelui, — dela bine spre rău, o evoluţie care n’a rămas numai în domeniul religios, ci şi în cel al artei, culturei, şi al meseriei, nu mai că în unele s’a înfăptuit în mod lent, la altele în mod rapid cu mai mult sau mai puţină perfecţiune.

* * *

Dragonul procura vechiului lucrător armean de covoare un subiect şi isvor bogat de linii.

După Hawley „Probabil piesele cele mai vechi, — cele mai vechi covoare cunoscute din lume, — cari au rămas, sunt aşa numitele kilimuri Dragon, cari sunt socotite ca fiind executate între secolele al XIV-lea şi al XVII-lea şi probabil mai în­ainte”. Intervalul de timp dat de Hawley poate fi schimbat, şi după mine trebue împins înapoi. Sunt silit să urmez această părere când am în vedere desenurile în formă de dragon a covoarelor zise Dragon cari s’au desvoltat în mod uimitor, precum şi deosebirea suprinzătoare între diferite desenuri de aceeaşi origină. În ordinea vechimei sunt silit mai întâi să ţiu seamă de renumitul covor din Muzeul Frederich din Berlin.

Această piesă este un kilim fără pereche, pe care am avut ocazia să-1 pipăi şi să-l cercetez personal. Hawley crede că acest covor se aseamănă cu cel pictat în fresca din spitalul oraşului Siena din Italia (fresca reprezentând „Wedding of the Foundling” a lui Domenico di Bartolo, aproximativ în anul 1440) şi adaogă: „Şi se poate conchide cu drept cuvânt că şi acest din urmă covor n’a fost lucrat cu mult mai târziu ca acela. Chiar caracterul lui face să se presupună că acest covor sau un altul după care a fost copiat, era mult mai vechi. Fiecare pătrat apropiat cuprinde octogonuri, în cari, pe un fond galben este repre­zentată lupta legendară a dragonului cu Pheonix care era soco­tită ca stemă chineză”.

Cred că ceace ne-a parvenit, este un exemplar al secolului al XIII – XIV-lea care poate fi socotit ca un ultim ecou al acestei arte. Această artă de desen trebuia să fi fost desvoltată în epoca pre-creştinească şi în prima perioadă a erei creştine, începând după intrarea în Armenia a dinastiei partiene a Arşacizilor până după creştinism, adică până la ivirea dominaţiei sau mai bine zis a influenţei arabe în Armenia, — secolul al VIII-lea şi al IX-lea — după care această artă a continuat să fie înfăptuită foarte rar în colţurile cele mai umile ale Armeniei într’un mod nepriceput. Exem­plarul sec. al XV-lea din Siena este unul din aceste din urmă ca şi piesa din muzeul din Berlin.

Cea mai veche artă armeană, desvoltată în mare măsură prin simbolismul liniilor, a păstrat o simplicitate unică care este mult mai artistică decât arta bogată dar îmbâcsită care a urmat. Sobrietatea acestei arte era dominantă şi în desenurile covoarelor. Dominaţia simplicităţii, s’a continuat până la ivirea influenţe arabe în Armenia, aproximativ în sec. al VIII-lea; după aceasta gustul bogatului arab a venit să domine în arta covoarelor.

Există o mare deosebire fundamentală între desenurile dragonului armenesc şi cel chinezesc. Când privim tabloul unui dra­gon chinezesc, vedem deosebiri fără legătură între acesta şi ce armenesc; cel din urmă fiind o creaţie artistică a acestei idei pe când cel chinezesc reprezintă un balaur cu linii naturale astfel că acela care-l vede crede un moment că există pe lume, un animal în chip de balaur.

Nu mă îndoesc că în timpurile vechi Armenii au avut relaţiuni cu Asia Centrală sau poate chiar cu China, relaţiuni despre existenţa cărora nu lipsesc aluzii şi legende în istoria armeană. Vârtanes Poetul mărturiseşte că în sec. VII-lea aducea în Armenia o vopsea roşie numită Laica sau Ghaica, care se întrebuinţa la facerea braurilor roşii. Această vopsea se importa, după cum ne asigură, numai din India, şi adaugă că brăul roşu era cunoscut în Armenia din vremea lui Artaxias Cuceritorul. Tot Vârtanes aminteşte de importarea fildeşului în Armenia „din ţara barbarilor”, după mine din ţara Indiei, şi fildeşul se găsea în Armenia în anul 714 în. Chr. Din prada lui Sargon făcea parte, pe lângă alte obiecte de fildeş şi un pat de fildeş. De aicia putem probabil să deducem că în anul 714 în. Chr„ Armenii sau mai exact Urartienii aveau relaţiuni cu India şi importau fildeş precum şi Laica).

* * *

Când creştinismul a fost întronat în Armenia, dragonul a decăzut din înălţimea pe care o ocupa. Clericii armeni creştini au muncit să anihileze influenţa dragonului din tot ce ar fi putut avea legături cu religia.

Aşa încât a încercat să nimicească dragonul, care procura vechiului lucrător armean de covoare un subiect şi izvor bogat de linii, şi prin caracterul imaginaţiei sale puternice, el simboliza belşugul, bunătate, abundenţă şi noroc. Dragonul era socotit de bun augur pentru maternitate, facere, sterilitate. Fără îndoială că şi covorul care purta imaginea lui se bucura de această frumoasă reputaţie. Deasemeni şi covorul cu dragon devenea sfânt, un simbol puternic al acestei veneraţii aşa cum crucea, prin răs­tignirea lui Christos, a devenit simbolul speranţei, mântuirii.

Mai există şi acum un obiceiu caracteristic la Armenii din Karabag şi din împrejurimi, cele mai caracteristice citadele ale armenismului.

Când sfârşesc covorul şi dacă mai rămâne un spaţiu de a proape un metru neţesut, se organizează petreceri, la care se invită vecinii şi prietenii pentru tăerea covorului. Femeile sterile şi gravide vin în această zi să-şi încerce norocul, dacă vor avea băiat sau fată; pentru aceasta se taie din mijlocul firelor neţesu­te de pe război şi se deschide o gaură. Femeia sterilă trece de trei ori prin aceasta şi-şi întinde picioarele sub război. Covorul rupându-se cade peste ea. Scot lemnul din război şi-1 dau unui băiat care întrebuinţându-1 drept cal fuge afară; dacă primul întâlnit pe stradă e băiat, înseamnă că femeea aceea va naşte un băiat, şi dacă e fată, va naşte fată.

Iată un obiceiu vechi aproape pre-creştinesc care a dăinuit în regiunea de nepătruns din Karabag, pierzând auumite amănunte, cari pot fi cu uşurinţă identificate şi complectate. Acest amănunt este existenţa dragonului în covor. Este fără îndoială că acest obiceiu era propriu numai pentru covoarele cu dragon, obiceiu care însă a deviat din starea lui originară şi a rămas la locuitorii din Karabag ca obişnuit oricărui covor.

În unanimitate este socotit că cele mai vechi covoare armeneşti cu dragon cari există în prezent, sunt din Karabag.

Prin urmare regiunea Karabag pe lângă că este păstrătorul tradiţiei, a conservat şi arta în forma sa originară, şi eu o fidelitate, mai mică sau mai mare, ne-a lăsat moştenire acele preţi­oase exemplare în ceeace priveşte dragonul şi covoarele.

Este fără îndoială că în Armenia se ţeseau afară de covoarele-dragon şi alte covoare cu altfel de desenuri. Insă desenul în formă de dragon se întrebuinţa mai cu seamă în partea centrală nord-estică a vechei Armenii, cum este regiunea Karabag.

Influenţa bizantină din regiunea apuseană, venită prin intermediul creştinismului, năvălirile arabo-mahometane, precum şi perioada următoare de libertate aparentă când erau bine cunoscute pretenţiile şi poftele califilor, au limitat şi mai mult arta covoarelor-dragon în părţile ce le-am menţionat mai sus, fără a le lăsa în forma lor originară. Una din cele mai importante regiuni mărginaşe asuprite ale Armeniei a fost regiunea Siunik şi regiunile muntoase alipite, ţara Aluanilor care era sub influenţa armenească, în prezent cunoscute sub numele de Karabag, Kazak, Şirvan, Kabistan, precum şi Şamach. Merită să fie relevate micile regiuni Ghenge (Gandzac) şi Kazakcea unde lucrătorii armeni şi mahometani, fideli vechilor desene tradiţiona­le, lucrau covoare armeneşti. Desenurile în formă de litere execu tate de lucrători armeni, ale covoarelor Kiufi, rezultatele influenţei arabe, au avut un regres asemănător eovoarelor cu desene dragon. Regresul covoarelor Kiufi a avut loc mai târziu şi în alte condiţiuni. În timpul regresului covoarelor dragon, forma Kiufi, care s’a desvoltat după acesta, a procurat noi surse desenatorului ţe­sător armean. Şi desenul dragon sub influenta arabă a fost deasemeni supus transformării. Înbâcsirea bogatelor ornamentaţii arabe a făcut ca dragonul din covoare să dispară aproape printre desenurile strâmte de ordin secundar. Influenţa florei cu toate că s’a transformat în ornamentaţii imaginare, a creat o astfel de situaţie că am fi putut să confundăm adevărata origină a dra­gonului. Când a încetat şi această desvoltare, năvălirile Selgiucizilor, Tătarilor şi a Turcilor au transformat Armenia într’un deşert, după care în cursul secolelor al XV-lea şi al XVII-lea, Armenia a devenit un haos anarhic, unde o artă ca cea a covoarelor nu putea avea nici cea mai elementară nevoe de a trăi, ca ur­mare şi această artă a trebuit să se retragă în regiunile cele mai fericite din Armenia, în părţile Caucazului şi al Karabagului unde datorită situaţiei naturale, ţara a putut păstra aceste preţioase comori. Această retragere a făcut ca unii să creadă că covoarele armeneşti dragon au provenit din alte izvoare. Se spunea în ge­neral că aceste covoare îşi au obârşia în Caucaz. Pe câtă vreme adevărul este că ele au fost împinse acolo, unde şi-au găsit adăpost. Şi acestea erau numai exemplare ale unei arte distruse, trofeele unei producţii artistice armeneşti celebre, care era arta covoarelor cu desenuri dragon.

Covoarele-dragon cari ne-au parvenit din perioada influenţei arabe se deosebeau de covorul din muzeul din Berlin sau de cel pictat pe fresca din Siena.

Covoarele-dragon de influenţă arabă trebue să fi început din secolul al XI-lea sau poate cu un veac mai înainte; la aceste covoare cu toate că găsim împărţiri regulate, dar ele sunt numeroase (pe când vechile covoare-dragon aveau numai două îm­părţiri). Aceste împărţiri sunt marcate prin împletituri de frunze în formă de dinţi, asemănător frunzelor de trandafiri sau de viţă, cărora artiştii le zic palmette, cari după observaţia lui Armenak Sakiz, ,,sunt nişte lotus-uri chinezeşti” şi după alţi, ,,o mână des­chisă cu cinci degete”. Chiar dragonul şi-a schimbat înfăţişarea sa originară, după cum se poate vedea la Berlin şi Siena, în aşa fel că a devenit de nerecunoscut.

Trebue să adaug că datorită meşterilor armeni emigranţi şi pribegi, arta covoarelor s’a dezvoltat în toate ţările din lume. Şi cercetătorul poate găsi cu uşurinţă caracteristice armeneşti în numeroase covoare ne-armeneşti vechi şi noi lucrate departe de Armenia, ai căror autori necunoscuţi, unii poate să fi fost chiar Armeni.

* * *

Şi acum câteva cuvinte despre phoenixul care se vede împreună cu dragonul, în covorul din muzeul din Berlin, cum şi în cel din Siena.

Îmi rămâne necunoscută vre’o funcţie dată phoenixului sau vre’o pomenire despre aceasta în tradiţiile sau credinţele armeneşti, aşa cum are dragonul. Luând în seamă numai covorul din Berlin, găsim împreună cu dragonul şi ceva în formă de pasăre având plisc şi ghiare, ceva a cărei formă de origină trebue să fie pasăre, care însă alterându-şi forma sa iniţială, ne-a parvenit cu o înfăţişare schimbată.

După mine această formă este un vultur şi nu phoenix.

Acest rege al păsărilor există în trecutul Armenilor. Vulturul era stema dinastiei armene a lui Artaxias, după cum se poate vedea din monedele lui Tigran cel Mare. Vulturul se găsea pe chipiurile ofiţerilor superiori precum şi în vârful steagului sub dinastia lui Artaxias.

Vulturul secolelor creştine armeneşti şi-a păstrat rangul printre Armeni. Ruine de ziduri armeneşti aveau sculptate vulturul. Printre ruinele bisericei din Zvartnoţ găsim sculpturi remar­cabile de vulturi. În manuscriptele armeneşti, vulturul şi-a păstrat sau şi-a câştigat un rang înalt, în general cu miniatura evanghe­listului Ioan. Un exemplar de felul acesta avem în Evangheliarul scris şi ornamentat la Schevra în 1197, la începutul Evangheliei lui Ioan, pe frontispiciu. Tot în perioada creştină Vulturul era stema dinastiei Bacratizilor şi se vede adesea pe zidurile bise­ricilor şi ale palatelor. Şi dinastia Ardzrunienilor pare să fi luat numele dela vultur, — în limba armeană Ardziv.

În perioada păgână-urartiană nu întâlnim însă în Armenia vulturul. El apare printre Armeni odată cu relaţiunile armeno-parţiene, când Armenii şi Parţii au devenit duşmani înfocaţi, s’au răz­boit între ei cu o ură nesfârşită. Vulturul era semnul Părţilor.

După cum pare, în primul rând Tigran cel Mare, înfrângând pe Parţi a imortalizat această victorie pe monedele sale: Pe monedele lui Tigran cel Mare soarele octogonal este plasat în cel mai de cinste loc al coroanei, în mijlocul vulturilor parţieni câştigaţi prin victoria bunicului şi a sa; pliscul vulturilor este îndreptat către soare, şi aceasta evidenţează superioritatea soarelui. Tigran cel Mare a mai avut monede având ca efigie deasupra coroanei numai soarele. Astfel ceeace este posibil între soare şi vultur, poate fi şi între dragon şi vultur.

Soarele era arian, iar dragonul, — poate mai vechiu ca soarele, — era urartian, — influenţa ariană fiind introdusă în Armenia în sec V—VI în. Chr., şi numai ca un element dominator care era mult mai mic ca număr decât băştinaşii. Prin urmare dragonul continua să reprezinte un semn băştinaş, păstrat în popor. Ca şi soarele, dragonul era duşman vulturului, şi a luptat contra lui, şi iată, aceasta este cauza pentru care în exemplarele de felul covorului din muzeul din Berlin, vulturul şi dragonul sunt reprezentaţi luptându-se unul cu altul, cu toate că vulturul este socotit de au­tori, în mod greşit, ca pasăre Phoenix.

H. Kurdian

Advertisements

~ by arevahar on September 4, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: