Nota caracteristică a culturii armene – Valeril Brussov -H.Dj. Siruni

a) Armenia, sinteza Răsăritului şi Apusului

Două forţe opuse, printr’o acţiune contrară, amestecându-se şi contopindu-se cu un element nou, au determinat cursul vieţii armene şi au creiat caracterul poporului în decurs de milenii, — elementul răsăritean şi Apusean, spiritul european şi asiatic, Armenia găsindu-se pe hotarul ce desparte două lumi, a fost pururea teatrul întrecerii între popoare; soarta i-a ursit să slujească la împăcarea diferitelor culturi; a aceleia, pe temeiul căreia s’a desvoltat tot Apusul Creştin şi aceleia care în zilele noastre reprezintă Răsăritul Mahometan. „Armenia, avantgarda Europei în Asia”, — această formulă preconizată de mult, — dată fiind desvoltarea sa culturală, — căutarea şi găsirea sintezei Răsăritului şi Apusului, şi această tendinţă se constată în creaţiunile artei, literaturei şi poeziei armene.

Ştiinţa modernă, — lămurită şi convinsă în chip Ştiinţa modernă, — lămurită şi convinsă în chip strălucit prin argumente teoretice de către academicianul N. Mar, — descoperă în existenţa poporului armean, elementul oriental şi occi­dental. Acest teoretician leagă originea poporului armean cu mişcarea denumită Cimmeră, din secolul XIII-VII (în. d. Crist.). În veacul acela, unul din triburile frigiene (deci rădăcină Indo-europeană) trecând împreună cu alte trei triburi din Tracia în Asia Minoră, s’au îndreptat spre regiunile de sus ale fluviilor Alis şi Eufrat, au supus popoarele vecine, între care şi cele din Urartu şi Nairi, robind şi asimilându-i în parte pe băştinaşi (rădăcină, nu indo-europeană, ci iaphetică, după Mar). Din amestecul acestor două rase, — cuceritorii frigieni (de origină indo-europeană) şi robiţii Urartizi (de origină iaphetică) s’a format poporul armean, întrunind, astfel, elementul pur oriental (urartid) cu elementul apusean (frigian). Aceasta se dovedeşte prin analiza limbei armene, prin documente arheologice, etnografice, geografice şi în sfârşit prin datinele poporului armean. Din pricina aceasta, noi vrem cu drept cuvânt, să studiem indentitatea poporului armean, considerându-i ca orientali apuseni, totodată ca asiatici europeni.

b. Influenţa persană

Toată istoria armeană mărturiseşte această dualitate a spiritului poporului, căci acesta a fost supus alternativ diverselor înrâuriri, când din partea vecinilor dela Răsărit, când din partea celor dela Apus. La primele licăriri ale istoriei sale, el a fost silit să suporte intensa influenţă irano-persană, întrucât forma o satrapie separată, în rândul statelor persane (sec. VI-IV în. Cr.). Armenii erau guvernaţi de satrapi persani, erau judecaţi după legile persane şi serveau în armata persană; în sânul poporului s’au răspândit limba şi obiceiurile persane, şi în sfârşit Armenii în marea lor majoritate, au adoptat vechea religie naţională a Persiei. Limba persană, — cu rădăcini ariano-europene, — aparţine familiilor din ramura ariană. Însă vechile principate persane erau rămăşiţele împărăţiei asiro-babiloniece (semită). Perşii au suferit o puternică influenţă din partea acelei civilizaţii semite, — care s’a format cu mii de ani înainte de data noastră, la porţile Asiei şi în deosebi în bazinurile fluviilor Tigru şi Eufrat, — însuşindu-şi elementele civilizaţiei cu care Asiro-babilonienii erau în raporturi permanente. Supunându-se iranizmului, Armenii au adoptat în parte şi principiile civilizaţiei asiro-babiloniene.

Epoca dominaţiei persane a lăsat urme adânci în caracterul naţional armean, şi ele sunt vizibile, în decursul veacurilor următoare, — atât în organizaţia lor de stat, cât şi în credinţele şi moravurile lor. De pildă, limba persană era atât de răspândită la Armeni, încât o ştiau şi femeile (martor e Xenofon) şi fără în îndoială, chiar în acele timpuri străvechi, s’au introdus numeroase rădăcini iranice în limba armeană.

Templul tuturor zeilor armeni, coincide îndată, aproape, cu cel iranic, şi Strabon scrie că toţi zeii persani erau adoraţi şi de către Armeni, mărturie stau denumirile zeilor armeni: Aramazd, Asahit, Tir, Mirha. Erau adoptate şi principiile lui Zarathustra.

Până în ultimul timp, anturajul regelui armean, cu titlul său de „Rege al Regilor” nu era decât o reproducere a splendorii curţii persane. În genere, gustul excesiv al grandoarii, al măririi, şi al luxului, şi-1 însuşiseră sub influenţa vecinilor lor dela Răsărit, domnul şi stăpânul lor de alta dată.

c. Influenţa elenă

Această influenţă, a fost contrabalansată de covârşitoarea influenţă elenă, care a început să se întindă cu repeziciune spre Răsărit, după cuceririle Iui Alexandru cel Mare (mort la 323 în. Cr.) când în Asia au început să se înjghebeze noui regate semielene. Cuceririle lui Machedon, au deschis porţile Apusului în faţa Orientului, care trăise izolat mii de ani. Timp de aproape trei secole (sfârşitul sec. IV — mijlocul sec. I. În. Chr.) mirezmele Elladei, adiind deasupra Armeniei, au răsturnat în multe domenii ideile şi concepţiile curente şi au preschimbat chiar şi caracterul poporului. Ellada sleită a transmis Armeniei, ca şi multor alte ţări, ultimile sale suspine, zămislind civilizaţia europeană. Lăsându-se în voia elenismului, Armenii s’au adăpat dela izvorul nemuritor al ideilor, căruia noi până azi îi datorăm pe idealiştii noştri cei mai buni.

Roadele elenizmului s’au putut vedea încă de pe timpul lui Tigran cel Mare (95 – 55 în. Chr.) şi al urmaşilor săi. Măcar pătura poporului armean se găsea fără îndoială sub influenţa elenă. Atunci arhitectura armeană purta pecetea artei elene. În templele armeneşti zeii olimpici tronau în egalitate cu zeii naţionali. Armenii culţi cunoşteau limba elenă, citeau pe autorii eleni, se interesau de arta elenă şi luaseră obiceiul de a-şi trimite odraslele la Atena sau la alte centre de civilizaţie ale Elladei, pentru desăvârşirea culturii lor. Ştim că la curtea regilor armeni erau poftiţi oratori, poeţi, oameni de ştiinţă şi pictori eleni. În metropolele Armeniei, în teatrele regale, se reprezentau operele dramaturgilor eleni şi însuşi fiul lui Tigran cel Mare, moştenitorul tronului (apoi rege) Artavazd II, scria drame şi poezii în limba elenă. Această influenţă a elenizmului pe semne, nu pătrunsese în adâncul masselor populare; dar elanul său creator s’a putut constata în toate manifestările spi­rituale armeneşti de mai târziu.

Aci trebue să însemnăm că în secolul în care, printr’un capriciu al hazardului istoric, Armenia ajunsese la apogeul desvoltării sale ca imperiu, când stăpânirea armeană se întindea dela Kur până la Jordan şi dela Munţii Mediei până la Taurusul Ciliciei, poporul armean a primit în sânul său noul val al poeziei orientale (semită). Tigran cel Mare şi Artavazd II-lea ajungeau prin cuceririle lor, până Ia confiniile Judeii şi au crezut folositor să aducă în Armenia numeroşi Evrei (istoricii armeni socotiau până la 100.000 familii). Mai târziu câteva din cele mai de seamă familii îşi atribuiau origina acestor Evrei imigranţi, pretinzând chiar că ar fi scoborâtori din spiţa psalmistului rege David. Fireşte, acest puhoi de imigranţi nu putea avea nicio înrâurire asupra massei poporului, ci numai, ar fi putut lăsa în caracterul lui, anumite influenţe, ca şi alte popoare din Asia Mică, atunci când vic­torioşii regi armeni îşi întindau cuceririle dela marea Caspică până la Mediterană, dela ţărmurile Pontului Euxin, până în fundul Mesopotamiei, provocând o nouă amestecare a raselor; când se durau oraşe noui (cum ar fi frumosul Tigranacert) şt când comori strânse în decurs de secole, — printre ele şi cele artistice, — se scurgeau din ţările supuse, înspre graniţele Armeniei.

c. Influenţa romană

După trecerea Romei în rândul statelor asiatice şi întinderea stăpânirii romane în tot orientul, când regate şi principate treceau rând pe rând sub greul ei jug, Armenia nu putea să ţie piept contra influenţei, — de data aceasta romanizantă — acestui nou şi puternic talaz occidental.

Romanii au pătruns în Asia, la începutul celui de al II-lea secol în. Chr. (războiul de lângă Magnesia din 189); dar Armenia s’a împotrivit mult timp influenţei romane, romanizării; s’a împotrivit elenizmul clasei aristocratice şi massa iranică a poporului. Clasa superioară a văzut în Romani pe barbari, pe asupritorii Elladei; poporul a înclinat spre vecin, — spre rudă, ca de obi-ceiu, spre Parţi, după religie, — căci ei, în multe privinţe, erau continuatorii statului persan. În decurs de trei secole (dela jumătatea sec. I. până la jum. sec. III d. Chr.) în timpul războaielor dintre Apus şi Răsărit în Armenia a luat naştere o luptă sub forma „partidei romane şi partidei parte”. Au trecut secole până ce românismul a găsit succes în Armenia şi a trebuit o revoluţie politică radicală pentru ca ea să se poată apropia pe nesimţite de Roma şi să-i devie aliată (sec. III d. Chr.). Raporturile prime dintre Armeni şi Romani erau duşmănoase. Mişcarea ofensivă a Romanilor spre Răsărit, ameninţa libertatea tuturor regatelor asiatice şi era normal ca ele să se agite şi să se coalizeze contra Romei. O astfel de alianţă era aceea dintre Tigran cel Mare şi Mitritad din Pont, sau aceea dintre Artavazd II şi regele Parţilor. Şi în general trei sute de ani, până la restaurarea noului stat persan, Armenii au rămas duşmanii naturali ai Romanilor, deşi câteodată, cedau sub imperiul ameninţărilor, arătându’se aliaţii ei. Roma n’a putut să subjuge Armenia; medaliile imprimate de Romani, cu inscripţiile «Armenia apăsată», «Armenia cucerită» sau «Armenia învinsă” etc, erau numai şi numai expresiunea unui sentiment de vanitate. Stăpânirea Armeniei, pe care o urmărea Roma (după mărturia lui Momsen), era „lipsită de legături intrinsece”. Încercarea lui Traian de a transforma Armenia într’o provincie romană n’a reuşit; n’a durat nici un an. Dar loviturile pe care Roma le-a dat Armeniei prin expediţiiie lui Sylla, Lucullus, Pompei, Antonio, Corpullus şi de-a altora au slăbit-o. Romanii, urmându-şi pas cu pas planul, au silit pe Armeni să renunţe la cuceririle lor şi pe încetul i-au circumscris între hotarele lor naturale; i-au scoborât dela înălţimea imperială, pe treapta regatului lor naţional şi din această pricină ei n’au putut îl reziste mai târziu vecinilor lor puternici.

Cu toate acestea fiind în legături continue cu Roma, când prieteneşti şi când duşmănoase, în chip firesc au introdus în Armenia, principiile civilizaţiei romane. Tigran cel Mare se considera „prieten şi aliat al Romei” şi lăsă sfat cu limbă de moarte fiului său, să fie mai departe aliatul Romei, drept recunoştinţă pentru ocrotirea regatului. Noile războaie contra Romei, aduseră în Armenia foarte mulţi prizonieri italieni cărora le-au urmat negustori romani.

Antoniu a fost nevoit să treacă cu oştirile sale pentru câteva luni în Armenia (37 în. Chr.). Augustus a trimis în Armenia o solie specială având în frunte pe prinţul Tiberius Claudius (20 în. Chr.), apoi odată cu această solie apărură Gaius Cesar fiul adoptiv al lui August, (1 sau 2 d. Chr.) şi Germanicus (18 d. Chr.). Pe tronul Armeniei se urcară, fireşte, prin intrigele Romei, persoane cu cultură romană (Tigran V-lea, Tiran VI-lea). Regele Tirdat, după îndelungi (şi adesea victorioase) războaie duse contra Romanilor, a consimţit să meargă personal la Roma, spre a primi coroana Armeniei din mâna lui Neron. Împreună cu Tirdat se duceau la Roma şi alţi Armeni însemnaţi, fiind primiţi în timpul călătoriei, cu festivităţi grandioase. Neapole şi Roma organizară în cinstea regelui banchete strălucite, serbări măreţe, reprezentaţii teatrale şi jocuri de circ. La întoarcere, Tirdat a dus cu sine numeroşi pictori italieni, meşteri şi lucrători, pentru a restaura oraşele şi edificiile sacre, distruse de războaie.

Începând cu sec. II d. Chr. influenţa romană începe să apară în mod evident în Armenia. Aceasta o dovedesc datele arheologice, scoase la iveală de săpăturile făcute la vechiul Garai, unde au fost desgropate Temple din sec. II, III, asemănătoare Templelor romane din aceea epocă. Aceiaşi influenţă s’a constatat şi cu prilejul unor alte săpături parţiale. Se poate presupune că printre Armeni a pătruns şi ştiinţa limbii şi literaturii latine. Nu există însă nici o îndoială că mulţi tineri armeni mergeau la Roma ca să-şi desăvârşească studiile, aşa cum mai înainte se duceau la Atena, deşi ar fi putut învăţa limba latină şi’n patria lor, odată ce în sec. II în diferitele oraşe ale Armeniei se aşezaseră armatele de grăniceri romani. Între hotarele vechei Armenii, se găsesc acum numeroase inscripţiuni latine; într’o glossă a lui Tirdat se află întrebuinţat cuvântul „Februar” de origină latină, etc. etc.

d. Influenţa partă

Influenţei romane, în Armenia, i s’a opus partidul simpatizanţilor Parţilor, care făcea să se păstreze în sânul poporului armean, ura contra Romei şi a tot ce venia din Apus. Parţii erau din multe privinţe apropiaţi de Armenia, deoarece găsindu-se în condiţiuni identice, între cele două popoare, part şi armean, existau legături foarte vechi de rudenie, asemănări de moravuri şi aproape aceiaşi religie. Afară de aceasta, o alianţă cu Parţii, inspira speranţa independenţei politice, în timp ce apropierea Romei, însemna supunere, trecere în starea de vasalitate (pe care Romanii o subliniau, pretinzând ca monarhii ar­meni să-şi primească coroana din mâna reprezentanţilor lor).

Pe la mijlocul sec. I.(d. Cr.) Parţii au început să urce pe tronul Armenilor prinţi din dinastia lor (din rândul acestor prinţi era şi Tirdat I, care s’a dus la Roma). Dinastia a fost naţionalizată curând, dar au rămas legăturile de rudenie cu regii părţi.

Parţii neavând o cultură superioară, n’au putut să influenţeze pe Armeni, în adevăratul sens al cuvântului, ci numai alianţa şi raporturile existente au întărit printre Armeni, tradiţionalismul, elementul iranic. În felul acesta, Armenia s’a romanizat pe de o parte, iar pe de alta s’a apropiat de rassa iranică vecină; ambele principii, Apusul şi Răsăritul, s’au desvoltat în mod egal.

e. Influenţa sasanidă

Direcţia Armeniei s’a schimbat simţitor după căderea regatului part (cca. 220), când, în locul lui s’a instaurat noua dinastie persană, Sasanizii, ocupând tronul regilor parţi şi tăind cu hotă­râre, tradiţia predecesorilor lor. Noii Perşi, entusiasmaţi de visu­rile măreţiei trecute a statului persan, îşi îndreptau privirile către ea, spre a reînvia în ţara lor vechile tradiţii: printre altele şi vechea credinţă a lui Zarathustra, în toată puritatea ei iniţială şi repudierea a tot ce era part. Era natural ca Sasanizii să nu vază cu ochi buni Armenia, unde continua să domnească dinastia partă, pe care Perşii o alungaseră.

Pe lângă toate acestea Perşii cei noi, au manifestat un spirit agresiv, faţă de toate popoarele, fie de pe hotarele provinciilor renane, fie din Armenia. În acest timp influenţa civilizaţiei romane se întărise în aşa măsură în Armenia, că fusese cu putinţă o alianţă cu Romanii, împotriva duşmanului comun. Şi în cursul secolului următor, în toate războaiele pe care Romanii le-au dus contra Perşilor (şi care în realitate au fost un singur război, ce a durat secole), Armenii au fost mereu de partea Romanilor, ca nişte buni aliaţi.

Alianţa Armenilor cu Romanii s’a întărit şi mai mult, atunci când marele rege Tirtad III-le al Armenilor s’a botezat înpreună cu tot poporul său, iar religia creştină a fost adoptată ca religie de stat (295 — 299 sau 301). Primind creştinizmul, — care pătrunsese în adâncul sufletului poporului, — Armenii s’au legat în mod definitiv cu lumea apuseană, cu Europa creştină. În tot cursul secolelor ce au urmat ei au rămas fideli credinţei lor şi n’au fost învinşi de islamizm, care mai târziu, a subjugat prin forţă toate popoarele Asiei Mici. Creştinizmul a deschis o prăpastie de ne­învins între Armeni şi Perşi. Dar convertirea lor şi alianţa politică cu Roma, nu înseamnă o despărţire definitivă de Răsărit. Prin­cipiile răsăritene dăinuiau încă în Armenia de atunci, prin influ­enţa Asirienilor creştini, dela care primiseră noua dogmă. Influ­enţa Asirienilor s’a evidenţiat şi mai mult apoi în prima mişcare literară şi în cele mai vechi momente ale organizării bisericeşti din Armenia.

După cum se ştie Romanii au răsplătit foarte rău acest devotament al Armenilor. Cezarul Iovianus a încheiat cu Perşii un tratat de ruşinoasă pace, — dându-le voie să devasteze Armenia, şi aceasta, fireşte, n’a putut rezista iureşului lor, contra căruia nici chiar forţele Romanilor n’ar fi fost suficiente. Mai târziu (dela mijlocul sec. II până la începutul sec. V) imperiul roman şi Persia au împărţit între ei Armenia, în aşa fel că timp de 2 secole (până la jum. sec VII) Armenia constituia două părţi; Bizantină şi Persană. Hotarele acestor două părţi suferiau neîn­cetate schimbări, întrucât cuceririle repetate ale împăraţilor Iulian, Mauriciu, Heracles rupeau dela Perşi provincii întregi şi le ali­peau de imperiul lor. Dar situaţia triburilor obşteşti rămânea neschimbată. Aceste două Armenii constituiau două vetre în care mocniau şi se întăriau principiile fundamentale ale vieţii armeneşti, bizantină la apus, persană la răsărit.

f) Influenţa bizantină

Împăraţii bizantini se îndreptau conştienţi spre romanizm (după propria lor expresie, adică spre elenism) în partea armenească a imperiului ior; introduceau acolo administraţia generală imperială; edictau în limba oficială, elena, ajutau Ia răspândirea literaturii elene, artei bizantine, etc. În sfârşit recurgeau la orice mijloace, spre a apropia chiar cu forţa, biserica armeană de cea bizantină. În Armenia persană, după istoricul Eghişe, „domnia a trecut în mâna miniştrilor”, adică a prinţilor latifundiari, care strângeau dările, furnizau ostaşi, într’o măsură prestabilită, armatei persane, dar în treburile interne, se conduceau autonomi (ceeace a dus la feudalitate). În această parte a Armeniei s’a desvoltat sentimentul naţional, fără să mai ţinem seamă de faptul că era cu neputinţă ca domnia unor prinţi persani să nu fi lăsat nici o urmă (urme irano-sasanide în arhitectura armeană).

În procesul evoluţiei istorice, ambele influenţe par să fi găsit succes. În secolul V s’a născut şi a început să se desvolte cu repeziciune, literatura naţională armeană, după descoperirea alfabetului armean de către Sf-ţii Sahak şi Mesrob. La început literatura armeană a avut să sufere influenţa asiriană şi se presupune că Sf. Scriptură a fost tradusă mai întăi din limba asiriană, şi apoi a fost corectată după originalul grecesc. Dar începând cu sec. VI se observă în literatura armeană o mare influenţă greacă; Armenii traduc numeroase cărţi greceşti de filozofie, teologie, retorică, istorie, gramatică, apoi ştiinţe pozitive, matematică, astro­nomie, medicină, geografie, etc.

Toată această literatură armeană poartă numele de perioada elenică. Ea ajunge la apogeul înfloririi sale în sec. VII, când însăşi limba armeană căuta să se adapteze limbii elene, îmbogăţindu-se cu noui forme de stil, cu o nouă sintaxă, artificială de multe ori. La autorii filo-eleni se obsearvă dorinţa de a-şi însuşi părţile bune ale literaturii elene: critica ideilor, atitudine analitică faţă de subiectul tratat, o exprimare simplă şi precisă.

Paralel cu aceasta, există desigur la poporul armean, o grupare partizană apropierii de Persia. Reprezentanţii ei se recrutau în primul rând din sânul aristocraţiei, în special dintre prinţii domnitori, care dobândeau anumite privilegii, pentru atitudinea lor faţă de Perşi. Tradiţia (nedreaptă după noile cercetări) învinuieşte, de pildă, pe Vasak de a fi simpatizat cu ei, pe timpul cât era domnitorul Armeniei persane (451), n’a vrut să se unească la răscoala poporului.

În timpul războiului lui Justinian, o parte dintre Armeni ţinea benevol partea Perşilor. Provinciile armeneşti pe care le anexase Justinian, imperiului său, s’au revoltat voind să se unească ca Persia.

Aceste fapte şi trădări, — fără a mai ţine seama de răscoalele care au avut loc contra împilărilor persane, ca aceea a Marelui Vartan (451), a lui Vahan Mamikonian (484), Vart (511) aceea a celuilalt Vartan (571) şi ale altora, — dovedesc că în sânul poporului armean exista un partid care simţea nevoia unei apropieri de lumea Răsăriteană.

g) Influenţa arabă

Dominaţia arabă (jum. sec. VII) a unit toate provinciile armeaeşti sub sceptrul califatului. Consecinţa acestei stări a fost că legătura care o unea prin Bizanţ cu Apusul, s’a rupt şi patru secole după aceasta cultura armeană s’a dezvoltat subt influenţa arabă. Domnia efectivă a Arabilor asupra Armeniei a durat aproape două secole (652 — 861 sau 885), dar puterea califilor slăbia treptat (aceasta o dovedeşte scăderea birurilor care fuseseră puse asupra Armenilor dela 3 mil. dirhemi în sec. VIII la 8 mil; apoi 4 mil. în sec. IX; 2 mil. în sec. X). Slăbirea califilor a ajuns până acolo, încât seniorii feudali au început să devie treptat principate semiautonome, cea mai însemnată dintre ele fiind Principatul Bagratizilor (885) cu Capitala Ani.

Şi Domnia Bagratiziior a ţinut două secole (ultimul Bagratid, Kakig II, a fost ucis la 1079). Dinastia Bagratizilor a decăzut din pricina sclaviei Apusene, a noii Europe, care se desvolta atunci cu o cultură medievală specifică (sec. IX — XI). În toată durata domniei Bagratizilor noi nu întâlnim nicio urmă a influenţei europene, ci dinpotrivă găsim infiltrate numele sensibile ale unei influenţe mohamedane orientale.

E adevărat, contactul cu Bizanţul a fost reînoit, dar însuşi Bizanţul pe aceea vreme, în multe privinţe se afla sub influenţa Răsăritului.

Aceste două epoce, — dominaţia arabă şi dinastia Bagratizilor au imprimat poporului armean şi artei sale, caracterele predo­minante ale unor principii orientale. Formele arhitecturale bizan­tine, — a căror domnie s’a scurs între sec. VII — IX, — au cedat pe încetul, locul lor influenţei stilului arab, care şi-a aservit în primul rând edificiile laice, şi apoi a intrat în cele sacre. Influenţa mahometană se obsearvă, prin câteva trăsături, şi în miniatura armeană.

În literatură, şcoala elenă decade, iar scriitorii încep să-şi caute forme noi. Probabil în această perioadă s’au introdus în poezie formele lirice arabe şi persane. Pe la sfârşitul acestei epoci se fac simţite cu deosebire, influenţe orientale în toate domeniile vieţii. Armeniei nu-i rămânea decât să aştepte dela Apus un nou curent purificator de idei.

h. Influenţa europeană

Dinastia Bagratizilor şi alte domnii şi principate armeneşti din Nord, s’au destrămat şi a predominat Bizanţul (sec XI). N’a ţinut mult, în curând alţi năvălitori, Turci-Selgeucizi, au cucerit aceste provincii (căderea Aniei, 1071). Cu toate aceste lovituri Armenia nu şi-a pierdut independenţa. Ea a renăscut la Sud, în Cilicia, unde refugiaţii în frunte cu un Ruben, au întemeiat principatul Ciliciei, — mic şi slab la început, apoi un regat vast şi renumit. Acest regat al Ciliciei a durat trei secole (cea. 1080 — 1375). Între timp, provinciile armeneşti dela Nord, au reuşit deasemenea să-şi recapete independenţa înlăturând tirania Turcilor, cu ajutorul Georgiei creştine (începutul sec. XII). Guvernatorii Aniei au fost principi din dinastia Ercainabazuk (Ivane şi Zakaria etc.) sub dominaţia Georgienilor, iar provinciile vecine erau conduse de alte dinastii armeneşti.

Aceste principate semiautonome (care pe timpul domniei dinastiei Ercainabazuk se întitulau „regate”) au durat până la încursiunile lui Tamerlan (sec XIV) şi stăpânirea turco-osmaridă (sec XV).

În perioada regatului Cilician, Armenii s’au apropiat de Europa apuseană. În zorii existenţei sale, Armenii Cilicieni au venit în contact cu Cruciazii, al căror drum trecea prin Cilicia. Mai târziu, aceste raporturi cu Europa nu numai că n’au fost întrerupte, ci dimpotrivă s’au desvoltat treptat.

La 1196 Rubenizii primind coroana regală dela Papa şi împăratul romano-german, urmaşii lor s’au încuscrit cu casele domnitoare din Europa ,— prin îndelungate legături matrimoniale. Au ajuns în mâinile noastre diferite scrisori schimbate între dominatorii Ciliciei, împăraţii Europeni şi Papi (în limba latină). Comerţul întinsei Ciliciei a atras venetici din toate colţurile lumii, şi toate oraşele mari europene îşi aveau coloniile şi comptuarele lor în centrele ei mai importante. Un document de pe timpul lui Leon al V-lea (sec. XIV) enumără vasele aflate în port şi sosite din Genova, Veneţia, Nimes, Montpellier, Sevilla, Bruges, Londra, Mesina, Majorca, Creta. Formarea statului Cilician, coincidea cu feudalitatea europeană. Învăţaţii din Sis îi numeau ”doc­tori”. Unul dintre scriitoriii Ciliciei, Nerses Lambroneanul (sec. XII) se plângea că „.poporul a luat dela Franci obiceiul de a iubi lucrurile trecătoare, precum şi alte lucruri frumoase, etc”.

Paralel cu aceasta, în provinciile vechei Armenii se producea o legătură îndepărtată între cultura armeană, şi restrânsa cultură mahometană orientală. În ultimele construcţiuni, din săpăturile dela Ani, se vedeau urmele arhitecturii arabe. Resturi de ornamentaţie a palatelor şi de gospodării casnice, dovedesc luxul oriental. Deşi Armenia de nord era în continue legături cu Cilicia, dar situaţia ei de vasală, o transformase în clientul firesc al caselor domnitoare orientale. Cultura Persiei Noui şi a Georgiei, au influenţat probabil mult mai mult decât Europa occidentală, a cărei influenţă s’ar fi putut întinde prin intermediul Ciliciei, cultura Armeniei Vechi. Regatul Cilician care a dăinuit trei secole şi domnia dinastiei Ercainabazuk, au dat rezultate care ar fi necesitat zece secole: poporul armean şi-a însuşit, sub diferite forme, elementele orientale şi occidentale. Destinul istoric parcă s’a îngrijit ca, atât una cât şi cealaltă infiuenţă să-şi întreacă epocile şi să contopească centrele.

i. În timpurile mai noui

Năvălirile mongolice şi stăpânirea turco-osmanidă puseră sfârşit independenţei Armeniei. Trei secole după aceia, (sec. XVI, XVII, XVIII), provinciile armeneşti sufereau sub jugul ne­milos al Mahometanilor.

Nemaivăzutele devastări provocate de incursiunile lui Gin-ghis Han, Tamerlan şi cele turco-osmanide, politica de nimicire a Şahilor persani şi a Sultanilor turci, războaiele Turco-Persice, ale căror teatre fusese în mare parte Armenia, au stins pentru o vreme îndelungată flacăra culturii armene. Dar evident, o civilizaţie de două ori milenară nu putea fi nimicită. Purtătorii nouei culturi, cei care puseră temeliile renaşterii armene, fură coloniile armene, care au dat o recoltă vrednică în toate oraşele mari din Europa şi într’o anumită măsură în cele din Armenia şi Asia. Printre altele, în colonii s’au pus bazele primelor tipografii armeneşti şi s’a născut noua literatură armeană.

Coloniile armene din Europa (aflate la Veneţia, Viena, Amsterdam, Paris şi în alte oraşe) prin însăşi aşezarea lor, contribuiau la pătrunderea în sânul poporului armean, a ideilor ce animau Europa de atunci. În acelaşi timp, în Armenia propriu zisă, prin forţa împrejurărilor, se infiltrau în sufletul poporului obiceiurile, credinţele şi formele vieţii mahometane. În felul acesta, sub apăsarea crudă a acestor secole, s’au păstrat roadele unei activităţi milenare.

La începutul sec. XIX o parte din provinciile armene fură alipite Rusiei. Prin aceasta, Armenii avură posibilitatea unei desvoltări culturale nestânjenite. Se înfiripă o nouă viată literată şi se creează o nouă limbă literară, denumită laică (în opoziţie cu cea arhaică, zisă şi cărturărească N. Tr.), deosebită de cea clasică. În cursul acestei renaşteri, se manifestă seculara sciziune a po­porului armean; în primele faze ale literaturii din Europa şi din Răsărit (Rusia) se introduseră două dialecte noui, cea constantinopolitană a Armenilor din Apus şi cea araratiană, a celor din Rusia. Din cauza acestui fapt, noua literatură se servi de două dialecte (având puţine deosebiri una de alta). Fără a se prejudicia reciproc noua literatură se scindează în două: apuseană (în Europa) şi răsăriteană (în Rusia), de unde izvorâtă două curente literare fundamentale, zise şcoala turco-armeană şi şcoala ruso-armenească.

În această scindare se poate constata la Armeni, ultimele ecouri ale întrecerii dintre cele două influenţe, apuseană şi răsăriteană. Influenţele iafetice şi asiriene, persane şi elenice, partice şi romane, neo-persane şi bizantine, Arabii şi domnia Bacratizilor, principatul Ercainabazuk din Ani şi regatul Ciliciei, Armenia sub jugul mahometan şi colonia armeană din Europa, apoi împărţirea nouei literaturi în două, acestea sunt în general principalele faze caracteristice ale procesului de influenţare re­ciprocă dintre lumea răsăriteană şi cea apuseană, dintre Asia şi Europa.

Dacă vom considera că mişcarea istorică a poporului armean contopirea acestor două principii adverse, atunci literatura armeană va trebui să exprime etapele acestui proces. Şi înainte de toate va trebui să extirpeze lupta dintre elementele străine: iar prima încercare a unei împăcări armonioase, va fi lirizmul, vocea sufletului popular.

Valerii Brussov

Cronica culturii armene

Nu dăm mai jos rezumatul istoriei culturii şi nici întreaga cronică a literaturii şi artelor armene. Scopul nostru este de a scoate în relief evenimentele importante ale Istoriei Civilizaţiei Armene, prin datele respective, stimulând în felul acesta cititorul să arunce o privire asupra etapelor importante ale sforţărilor intelectuale din secolele trecute. Trebue să începem cronica din cele mai înaintate secole pentru ca să avem o imagine clară asupra civilizaţiilor succesive cari s’au format şi au înflorit în Lumea Armeană; cu toate că ştiinţa n’a precizat încă în mod definitiv fizionomia popoarelor cari au trăit pe pămân­tul armenesc, a rolului fiecăruia în formarea actualei noastre rase şi partea fiecăruia din acestea în sinteza originală care se nu­meşte Cultura Armeană.

Suntem, iarăşi, siliţi să precizăm adesea etapele culturei armene prin evenimente politice, pentrucă fără acestea ar fi inexplicabil aportul diferitelor popoare străine adus în formarea cul­turii şi artelor armene, şi ar rămâne nedefinită fizionomia unei civilizaţii în care se întâlnesc Răsăritul şi Apusul, sinteza creiată de secole prin combinaţia valorilor spirituale ale diferitelor rase, cu felurite însuşiri, în sufletul poporului armean.

PERIODA I-a

Gudii, Subarii şi Hetiţii

Anul 3000.— Cu treizeci de secole înainte de Christos se pomeneşte în inscripţiile chaldeice de poporul Gudi şi de regele cu acelaş nume. Ţara acestora corespunde aproximativ ace lui teritoriu care mai târziu a luat numele de Armenia şi care se găsea între lacurile Van şi Urmia : (Hugo Winkler, „Istoria Omenirii”, voi. III, pag. 12). În această inscripţie însuşi regele Gudi povesteşte că ridică acest templu închinat zeului soarelui în oraşul Sipar din Caldeea, în memoria victoriei pe care a repurtat-o asupra unui popor duşman, care de trei ori a pornit la luptă contra ţării sale.

Până în prezent nu există nici o informaţie complimentară despre poporul Gudi şi despre cultura sa; mai cu seamă în privinţa legăturilor cu popoarele cari s’au stabilit mai târziu acolo. Pe de altă parte, însă, inscripţiile cuneiforme recent descoperite scot la iveală un popor care trăia pe platoul Armeniei sub nu­mele de Subarii cu treizeci de secole înainte de Christos şi care trebuie să fi format nucleul rasei armene. Urmărind aceste inscrip­ţii, Prof. A. Haciaturian socoteşte această rasă ca stratul de te­melie preistoric al platoului Armeniei care „în decursul miilor de ani a păstrat însuşirile fizice şi culturale, şi a transmis stra­turilor cari i s’au suprapus, tipul şi caracterul antropologic, şi care, cu meseriile, cu arhitectura, cu felul de viaţă, cu credinţele religioase, cu zeii săi, şi, mai cu seamă, cu obiceiurile sale trăiesc încă în Armeni” („Istoria epocei inscripţiilor cuneiforme din Armenia”, 1933, Erivan).

Anul 2000. — Dată aproximativă când ia naştere în Asia Mică statul Chatti sau Hitit, probabil de mâna unui popor indo-german care năvălea dinspre Hellespont şi care stăpâneşte pe băştinaşii din apusul Asiei Mici cu cari se amestecă şi treptat pierde fizionomia sa indo-germană : (B. Hrozni, „Năvălirea Indo-Germanilor în Asia Mică în jurul anului 2000 în. Ch.”. Arhive Orientale” voi. I, No. 3, pag. 295).

Civilizaţia statului Hitit a fost una din cele mai înfloritoare, pe care omenirea a avut-o vreodată, civilizaţie care se explică abia de curând din inscripţiile găsite în locul capitalei Chatuşas al aceluiaş stat (actualmente Boghaz-Keoiu, în apropiere de Iozghad) şi din studiile făcute cu această ocazie de un învăţat ceh Hrozni.

Această civilizaţie ne interesează mai cu seamă pentrucă ea a fost în legătură intimă cu civilizaţie poporului armear, Armenia însăşi fiind locuită de popoare hitite, şi în sfârşit devenind patria Armenilor, cari înainte de a se stabili în Armenia se opri­seră în statul Hitit, după căderea lui.

Caracteristicile de căpetenie pătrunse în poporul armean dela civilizaţia hitită sunt marile canalizaţii, de exemplu canalul Semiramidei din Van, prelucrarea metalelor, sculptura pe stânci şi pe pietre etc. Datorită săpăturilor s’au găsit în acele ţinuturi cutii de argint, sfeşnice şi scuturi de bronz, săbii, puşti şi săgeţi de plumb, vase mari de vin cu inscripţii, statui de bronz, etc.

Anul 1800.— Potrivit părerii istoricilor competenţi cu aproape 1800 de ani înainte de Christos exista un stat vecin celui hitit. un stat puternic şi mare numit Charri-Midani în Armenia şi în Mesopotamia de Nord, care după ce fusese câteva secole un centru al comerţului şi al meseriilor în Asia Minoră, în 1366 — 1359 s’a scindat în două state, — Charri în Armenia superioară, iar Midani în Armenia inferioară şi în Mesopotamia. Prof. Haciaturian crede că şi poporul Midani pe lângă cel Subaru, a format nucleul poporului armean, transmiţând mai târziu popoarelor cari năvăleau pe platoul Armeniei, caracterul şi elementele culturii.

PERIODA 11-a

Nairi şi Urartu

Anul 1330. — În timpul regelui Salmanasar I al Asiriei se pomeneşte pentru prima dată în mod precis de platoul Armeniei. În inscripţiile aceluiaşi rege acesta se numeşte Nairi, care probabil a fost unul din numeroasele state mici stabilite pe acest podiş; dândui-se importanţă mai mare din cauza puterii sale.

Inscripţiile asiriene cari amintesc de năvălirile regilor Asiriei în Nairi şi de prăzile aduse de aceştia, dovedesc existenţa într’o măsură oarecare a unei civilizaţii în ţările Nairiene.

Anul 1200. — Învăţaţii atribuie această dată năvălirilor raselor tracice în Asia Mică şi distrugerei de către aceştia a stalu­lui Chatti sau Hitit. Năvălirea Frigienilor, Tracilor, Armenilor şi a altor popoare indo-germane duc la căderea statului înfiinţat în Chatuşaş, şi alungă pe Hitiţi spre Siria şi Mesopotamia, unde ei pun temelia unui nou stat; oraşul Carcameş situat pe ţărmul fluviului Eufrat îl transformă într’o capitală nouă şi o împodo­besc cu clădiri măreţe. (James Henry Breasted: „Ancient Times”, p. 255).

În acelaş timp cu Frigienii a intrat deci în Asia Mică şi poporul Armean, care se stabileşte la început în Armenia Miacri pe înălţimile Taurus-ului, şi treptat ocupă Nairi, Manna, Biana şi alte ţărişoare, pentru ca de acolo să continue cucerirea spre Lacul Sevan, Siunik şi câmpiile râului Kur şi a fluviului Arax.

Trecerea din Europa spre Asia Mică a unui popor numit Armen pentru ca mai târziu să se stabilească pe podişul Armenei a dat naştere unei discuţii între numeroşi savanţi, pentru ca să lămurească mai întâi preponderenţa elementului indo-german în poporul armean şi apoi legăturile de rasă pe cari le-a avut acest popor armean venetic.

Afară de lumina adusă de noile cercetări linguistice şi era craniologice, afară de lămuririle aduse de inscripţiile cuneiforme des­pre legăturile de rasă dintre popoarele armean şi frigian şi deci legăturile de limbă şi cultură, mai sunt şi mărturiile a numeroşi istorici străini despre aceasta. După Herodot (pag. 73) armele Armenilor se asemănau cu cele ale Frigienilor; după Eudoxios (Ştefan Bizantinul vol. V) Armenii vorbeau mult limba frigiană; după Strabon (voi. XII) vestmintele Armenilor erau tessaliene; după Dionisius din Halicarnas limba armeană era asemănătoare celei frigiene. Iar Kritschmer a conchis după aceea că Armenii sunt o ramură a rasei frigiene şi vorbesc o limbă asemănătoare celei frigiene.

Pentru ca să se stabilească locul limbei armene în concertul limbilor din lume, învăţaţii au discutat timp îndelungat. Jensen leagă limba armeană cu cea chetană sau hitită, Widischmann, Delagarde şi Frederic Muller găsind numeroase cuvinte persane în limba armeană trag concluzia că aceasta face parte din grupa limbilor ariene, ramura iraniană, Meillet persistă limba armeană este formată pe ţărmul Lacului Van şi în realitate este asemănătoare celei persane, Nicolae Mar asigură că limba armeană este originară din limba hitită a familiei georgiene.

Hubschmann este acela care pentru prima dată a declarat că limba armeană este o ramură specială a limbilor indo-germane.

Anul 883. — Năvălirea regelui Teclatbalasar I al Asiriei asupra statului Nairi, care acum decade după ce a durat 450 de ani, dând treptat locul unui alt element din platoul Armeniei care este cunoscut cu numele de Urartu. Anul 860. — Această dată înainte de Christos este presu pusă ca începutul regatului Urartric prin Aramé, care devine o legătură între micile state din platoul Armeniei şi pune temelia statului Urartru şi a înfloritoarei sale culturi.

Anul 835. — Se urcă pe tronul regatului Urartic regele Sarduris I. El este acela care ridică oraşul Van şi înfloreşte civilizaţia urartiană, care va dura mai mult de un secol, până în anul 714, şi se va sfârşi împreună cu regele Rusas dând loc năvălirilor Sciţilor şi Cimmerilor.

Chiar dacă socotim ca un adevăr necontestat faptul că elementul Armean este acela care a contopit în el poporul urartian şi că a impus limba sa noului popor care se năştea, cul­tura urartiană a format piatra de temelie a civilizaţiei viitoare a ţării, aşa cum reese în mod cert din săpăturile făcute.

Expresiile de căpetenie ale civilizaţiei urartiene au fost: fasonarea pietrelor, canalizările, prelucrarea metalelor, ţesătoria, cera­mica. Urartienii erau politeişti; ei făcuseră numeroase temple şi idoli închinate zeilor lor. Aveau însă trei zei mai importanţi: Chaghti (Zeul lunei), Ardinis (Zeul soarelui) şi Tiesbas (Zeul aerului).

Ei dădeau imbold agriculturei şi comerţului. Utilizau râurile ca mijloc de comunicaţie. Pluta era mijlocul lor de navi­gaţie.

Oraşele lor erau mici însă dotate cu fortăreţe şi turnuri. Ridicau palate împodobite cu verande şi coloane.

Canalizările făcute de ei se găsesc şi astăzi.

PER1ODA III-a

Armenii

Anul 710. — Are loc năvălirea Cimmerilor care era să joace un atât de mare rol în destinul poporului armean şi în civilizaţia lui.

Cimrnerii erau un popor arian şi trăiau în sudul Rusiei, în jurul Mării de Azov. Un alt popor arian care înainta dinspre răsărit, din Asia, prin stepele din nordul Mării Caspice şi care se numea Şac sau Sac, a început să preseze pe Cimmeri silindu-i să părăsească locurile lor şi să fugă. Ei s’au împărţit în două ramuri. Una îndreptându-se spre apus, a trecut Dunărea, a intrat în Tracia şi alungând popoarele ariene cari se găseau acolo în calea lor au trecut şi ei Bosforul şi au intrat în Asia Mică. Cealaltă ramură s’a îndreptat spre sud, a traversat lanţul de căpetenie al munţilor caucazieni prin strâmtoarea Darial şi a pătruns în Transcaucazia. După ei, pe acelaş drum, au venit Sacii stabilindu-se pe câmpia râului Kur.

Această năvălire a Cimmerilor devine cauza ca popoarele cari se stabiliseră deja în Asia Mică să-şi schimbe locurile; unul din acestea erau Armenii. Neinpăcându-se cu dominaţia Cimmerilor, ei merg spre răsărit unde Urartu îşi trăia ultimile ceasuri.

Anul 634—606. — Sciţii cari veneau din provinciile din sudul Rusiei şi pe drumul Caucazului, intră în Asia, prădând şi ruinând tot ce întâlneau în calea lor, ducând cu ei, prin presiune alte popoare. Aceştia evacuează din nou pe Cimmeri, silindu-i la rândul lor să năvălească asupra altor popoare. Această nouă năvălire face ca Armenii să fie trimişi mai înainte, ocupând în mod definitiv, loc pe platoul Armeniei unde în sfârşit se vor contopi cu elementele băştinaşe.

Armenii câştigă de partea lor pe băştinaşi, pe calea penetraţiunei paşnice, prin bună vecinătate, prin recunoaşterea drep­turilor reciproce, şi în felul acesta reuşesc să contopească pe Urartienii amestecându-se cu ei, supunându-se culturii lor, însă păstrându-şi limba şi obiceiurile. (Profesor H. Gelzer; „Succintă Isterie a Armenilor”, Viena, 1897, pag. 5).

Anul 519. — Regele Darius al Perşilor reprimă revolta Armenilor supunându-şi Armenia, aşa cum arată inscripţiile din Behistun, sculptate din însuşi ordinul lui Darius. Dela această dată deja începe să pătrundă în Armenia influenţa persană, care durează până în sec. IV. Armenii au început să fie nu numai guvernaţi de satrapi persani, judecaţi după legea persană şi păruşi în armata persană dar în poporul armean s’a întins limba persară, religia persană şi zeii lor cu toate atributele, obiceiurile şi datinile persane, şi regulile dela curtea regală, cum arată Xenophon, care trecea prin Armenia în anul 401. Adâncă se face influenţa culturii iraniene asupra poporului armean, care sintetizase două popoare hitite şi ariene precum şi cultura lor.

Anul 480. — Herodot (Cap. E. pag. 73) vorbind despre armata lui Xerxes care la acea dată a trecut prin Hellespont pentru ca să meargă contra Atenei, se referă şi la Armeni, socofedu-i ca nişte refugiaţi frigieni cari erau îmbrăcaţi în costume frigiene. La acea dată deci să păstrau, încă, moravurile celor două popoare contopite, la care se referă mai târziu şi alţi istorici.

Anul 401.— Retragerea istoricului şi generaluiui Xenophon, împreună cu cei zece mii de Greci cari îl însoţeau, prin Armenia (Sgherd-Bagheş-Muş-Bulanâh-Aiaşchert-Ciugha-Erivan-DiliciaL-Hasangale-Carin) spre Marea Neagră. Descrierea acestei călătorii a lui Xenophon, care este cunoscută sub numele de „Retragerea celor zece mii”, cuprinde deasemeni preţioase informaţii asupra civilizaţiei poporului armean şi a obiceiurilor şi datinilor lui. De acolo aflăm întrebuinţarea berei la vechii Armeni.

Anul404—358.— La această dată a trăit istoriograful Eutox, care vorbeşte despre Frigieni şi Armeni, adăugând că „în limba Armenilor există multe friginismt”.

Anul331 — Alexandru Macedon zdrobeşte la Arbila ar­mata persană împreună cu aliaţii lor, soldaţii armeni. Dela această dată începe influenţa culturii elline care durează până în sec. I. Arhitectura greacă pătrunde în Armenia statuile greceşti se înmulţesc în bisericile armeneşti, limba elenă se întinde în poporul armean, tinerii armeni se duc să studieze în Atena şi în celelalte centre culturale ale Elladei; afară de acestea la curtea regală armeană sunt Invitaţi oratori greci, poeţi, oameni de ştiinţă, pictori; la teatrele regale armeneşti sunt reprezentaţi autori greci cu actori greci, şi prinţii regali fac compuneri în limba greacă. Influenţa grecească este puternică mai cu seamă în straturile superioare ale poporului armean, cu toate că cea persană putuse să pătrundă până în straturile de jos ale poporului.

Advertisements

~ by arevahar on September 4, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: