Sărbătoarea primăverii la Armeni – Prof. Georges Dumezil

În cartea sa asupra religiei populare a Armenilor, Manuk Abeghian a descris amănunţit felul în care ss desfăşoară sărbă­toarea primăverei în oraşul său natal, Astapat (Der armenische Volksglaube, Leipzig, 1899, p. 63 şi urm.). Am arătat în altă parte (Le festin d’immortalite, etude de mytologie comparee indo-europeenne <<Anales du Musee Guimet, Biblioteque d’Etudes, t. XXXIV, Paris, 1924>>) cum ritualul acestei sărbători, miturile pe care le oglindeşte, cuprinde ritualul şi miturile sărbătoarei primăverii indo-europene, a băuturii nemuririi. — Să reamintim trăsăturile principale ale descrierii lui Manuk Abeghian.

În ajunul sărbătoarei, fete tinere cărora li se dă numele de „Hoaţe de apă”, se duc în mare taină să scoată apă din fluvii, isvoare sau fântâni, şi o aduc in oraş. Aici, se varsă apa furată într’un vas anume în care se amestecă diferite flori, mai ales florile magice, — Horot şi Morot, — constituind astfel o băutură. După aceea, construesc un manechin de lemn pe care îl îm­bracă în veşminte de tinere căsătorite şi-l împodobesc cu perle, bijuterii etc; cântecul care însoţeşte această operaţie afirmă că soarele şi chiar luna formează ţesătura rocihei de nuntă, că norii, marea şi soarele alcătuesc podoabele. Se fixează această Pan­doră minunată pe vas şi toată noaptea tinerele fete fac de pază, în timp ce băeţii caută să ia băutura şi manechinul.

La răsăritul soarelui, fetele se duc să se aşeze aproape de un râu cu manechinul şi vasul; după o masă în comun, ele îşi trec manechinul din mână în mână măngâindu-l. La urmă o fată care se confundă cu manechinul, fiind îmbrăcată cu o haină identică, scufundă gajuri în vas şi le scoate în cântecele tradiţionale, fiecare cuplet fixând soarta unuia dintre asistenţi — o „soartă” unde este vorba, bineînţeles, de căsătorie şi fericire.

* * *

Această sărbătoare armenească o găsim, cu amănuntele ei cele mai caracteristice (specii de ierburi, etc.) în Asia Mică, Ma­rea Egee şi până în Grecia continentală ; exemple au fost arătate la Elenii din aceste diferite regiuni (Lawson: “Modern greek Folklore and ancient greek Religion”, Cambridge, 1910, p. 304; A. Thumb: “Der Klidonas”, în Zeitsch d. Ver. f. Volkskunde, 1882, II, p. 392 şi urm.; P. Carodilis: “Bemerkungen zu den alten kleinasiatischen Sprachen und Mythen”, 1913, p. 142 şi urm).

Originea orientală este, însă, neîndoelnică. Răspândirea măr­turiilor din ce în ce mai rare, dela Est spre Vest, e suficientă ca să demonstreze lucrul acesta. Dacă ne gândim, deasemeni că numele grec al acestei sărbători, în aproape toată Asia Mică, este (Carolidis, op. cit., p. 139 şi urm. şi 155 şi urm.), Vartuvăria, Vartuvăr, Vertul (ve), desigur împrumutat nu­melui de Vartavar al sărbătoarei armeneşti; dacă ne gândim că numele sărbătoarei, la Grecii din Europa, este Clidonas, nume moştenit direct de la Omer, (“Odisea”, XVIII, 116) dar care la el, — ca şi în altă parte, până. la Grecii moderni (Vezi de exemplu, povestirea lui Sonnine de Magnocourt citată de Lawson, op. cit., p. 304 şi n. 4), — arată un alt gen de divini­zare: după întâmplări, etc; şi dacă ne mai gândim, însfârşit, că nici o ceremonie greacă veche nu permitea ca sărbătoarea lui Clidonas să fie interpretată ca o moştenire autochtonă directă, vom putea admite cu Carolidis că punctul de plecare al sărbă­toarei greceşti a fost armenesc în evul mediu. Dar se pune o altă problemă: chiar în Armenia, sărbătoarea era autochtonă?

* * *

Presenţa ierburilor Horot şi Moroi dovedeşte o influenţă iranică ; Manuk Abeghian a recunoscut că e aici o încarnare a celor doi gemeni numiţi Horvatât şi Ameretât, — „Sănă­tatea” şi Nemurirea”, — geniul apelor şi geniul plantelor pe care Iranul îl transpune în corpuri vegetale (Gaokerena). „Fără îndoială (“Der Armenische Volksglaube”, Leipzig, 1899, p. 63), scrie el, armeneştile Horot şi Morot au fost ele la înce­put genii ale apelor şi ierburilor, înainte de a fi flori, ca azi. Această presupunere este confirmată de faptul că în timpul acestei sărbători a apelor şi plantelor lumea se roagă de „Destin” pentru a obţine viaţă lungă, bogăţie, etc. (Rituri analoage privitoare la o floare numită “Nemurirea” sunt atestate – fără îndoială sub influenţă iraniană, – într’un alt punct al vechiului imperiu persan: în Cappadocia; după Pliniu (XXVI, 55) iarba botrys era numită ambrosia, şi de alţii artemisia. Acelaş autor (XVII, 25) spune: “caronantur illa (ambrosia) Cappadoces”. P. Carollidis, (“Bemerkungen” p. 185) spune că aceeaşi floare în graiul actual din Cappadocia, se numeşte ambojia, şi că Grecii Antitaurus îşi mai fac şi azi coroane. Din nefericire, nu spune niciodată aecst obicei este relativ la o sărbătoare anumită şi nu apropie faptele capadocice de cele armeneşti sau persane. În ce priveşte numele artemisia pe care Pliniu se pare că-l indică ca şi sinonim cu numele grec ambrosia, poate că nu este un cuvânt derivat din radicalul iranic amereta). Dar până unde trebue să întindem această influenţă?

Ierburile şi credinţele iranice au pătruns oare întrun vechi ritual armean moştenit direct din prototipul indo-european, sau ritualul pe care l-am descris, ca şi numele ierburilor, este o moştenire din Iran? În lucrarea citată mai sus (“Le festin d’immortalite”, p. 213) am înclinat spre prima ipoteză pentrucă nu vedem nici o justificare de a atribui o origine străină unei sărbători atât de populare, dar şi pentrucă nu am găsit în motivele iranice isvorul posibil.

Primul nostru argument nu rezistă ; cu cât privim mai mult folklorul armean, cu atât simţim mai bine origina iranică a tutu­ror credinţelor precise, a tot felul de genii bune sau rele; nu numai zeii al căror cult a fost distrus prin creştinarea Armenilor şi ale căror nume le citează autori ca Agathangelus (Aramazd. Mihr, Anahit, Vahagn. etc.) sunt de origine pur iranică, dar, pe de altă parte, şi azi încă, ideile populare asupra nemuririi sunt împrumutate direct din Iran; puntea strâmtă unde mazdeismul conducea sufletele morţilor este încă o imagine familiară ţăranului armean. Este deci evident că influenţa a pătruns adânc în massa populară şi că o sărbătoare ca aceea în care figurează Horot şi Morot poate fi în întregime de origine iranică ; ţăranii din evul mediu păstrau şi ei. în superstiţiile lor cele familiare ca şi în numele zânelor, moştenirea legendelor savante, cuvinte artificiale născute în lumea gallo-romană.

Unul din caracterele acestei sărbători ar fi trebuit să ne ducă spre cealaltă ipoteză: scena iniţială a „furtului de apă”, personagiile („Hoaţele de apă”) amintesc de aproape nenumăratele legende iranice în care întâlnim genii, prinţi turanici etc, ducând cu ei apa din oraş. În legendele ambrosiace ale altor popoare indo-europene, episodul paralel acestuia nu are aceeaşi valoare; vasul marin al scandinavului Hymir, vasul de pământ smălţuit în legendele lui Amrta Indianul, cupa greacă a lui Okeanos, sunt cucerite mai mult ca instrumentul necesar unei anumite operaţiuni decât pentru apa pe care o conţin. Numai Iranul (Aceasta atinge o problemă importantă: legendele furtului de apă, în Iran se pare că urmează o tradiţie privitor la care textele babilonice, sumeriene chiar, dau exemple mai vechi. Astfel de teme sunt de sigur în raport cu desvoltarea iriga­ţiei în aceste locuri) (le­gendele lui Apaoska, Frashyak, etc.) cu Armenia au de scop să fure conţinutul fără să se gândească la vas.

Însfârşit, putem împinge mai departe cercetările asupra

domeniului iranic; isvorul posibil al elementelor armeneşti n’a putut să dispară fără să lase urme, deoarece sărbătoarea primăverii ambrosiace, la toate popoarelor indo-europene şi uneori până în timpuri mai apropiate a avut un loc însemnat în rituri şi le­gende. Iranul nu poate face excepţie. Problema nu este deloc simplă: majoritara mărturiilor iranice sunt avestice, şi Meillet a arătat că nu este o influenţă curată avestică pe care Iranul a exersat-o asupra Armeniei. De altă parte, avem bune motive să credem că Avesta n’a adunat, că Zoroastrismul, chiar revizuit n’a primit aşa cum se prezintă elementele aiât de curat populare şi lipsite de intenţii morale ca riturile şi legendele sărbâtoarei Ambrosiei. Dar nu trebue să exagerăm această dublă greutate: întâi chiar în textele avestice în care supravieţuieşte ambrosia sub aspectul a două personagii abstracte Horvatât şi Ameretât, poate mai dăinuiesc trăsături deformate ale riturilor şi legendelor ce ne interesează.

În al doilea rând, avem câteva mărturii asupra religiei (sau religiilor) din Iran, pe marginea tradiţiei avestice; aceste mărturii sunt mai puţin directe ca cele din Avesta, deoarece provin dela călători, apostoli sau poeţi străini; dar importanţa pe care noi am fost înclinaţi s’o atribuim la tot ceeace provine, în religiile nereformate în Europa sau Asia, din riturile şi miturile ambro-siace, ne permite să sperăm că oricât de rare ar fi textele asu­pra religiei avestice din vechiul Iran, ele conţin dovezi care ne pot lumina precis asupra acestui punct.

Prof. Georges Dumezil

Cântece de înmormântare din Ardeal

Fie în Moldova şi Bucovina, fie în Ardeal, elementul armenesc şi-a păstrat secole dearândul tradiţiile sale strămoşeşti. Pentru cercetătorul istoriei coloniilor armeneşti, oferă un imens câmp de studii datinele şi obiceiurile, proverbele şi fabulele, pe cari Armenii le-au păstrat acolo de veacuri.

„Ani” îşi va face o datorie din a da la lumină acele tradiţii, spre a da prilej filologilor români să cerceteze legăturile de afinitate dintre lumile sufleteşti ale celor două popoare.

Am dat în numărul trecut datinele de Paşti ale Armenilor din Ardeal. Dăm de data aceasta două cântece pe cari Armenii din Gherla le intonează la înmormântări şi cari se cântă independent de cântările bisericeşti, în ansamblu, una în biserică, cealaltă la cimitir.

Aceste cântece pe cari ni le comunică parohul armean din Gherla, Păr. Alex. Ferentz, se cântă încă în armeneşte.

Ca umbra

Ca umbra ai trecut prin lumea asta chinuită Ai trecut prin slava strălucită a acestei lumi Căci moartea nu ştie să cruţe Nici de prinţi, nici de săraci nu-i este milă,

Nu se teme de regi, nu-i iartă pe oameni încheie orice desfătare încheie orice nefericiri.

Ceasul din urmă

E ceasul din urmă al vieţii noastre Când trupul se desparte de suflet Nimic nu rămâne pe faţa lumii Ci numai un mormânt.

Vom pleca toţi Ne vom despărţi de viaţă Ţărână am fost, ţărână iar vom fi Vom plăti această dafdie.

Aici vom lăsa orice bucurie Aici vom lăsa orice glorie Moartea nu ştie să aleagă Nici copii, nici bătrâni.

Advertisements

~ by arevahar on September 4, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: