Spitalele din Armenia – Dr. Vahram Torcomian

Una dintre paginile cele mai importante ale istoriei medicinei armene o formează acele spitale, pe care Armenia le-a avut încă la începuturile istoriei sale, şi în privinţa cărora nu există nicio relatare scrisă, oricât de succintă. Vom arunca asupra lor o privire în ordine cronologică.

*

* *

Ideia îngrijirii sub un singur acoperiş a bolnavilor fără nimeni pe lume, intenţia de a lecui într’un singur adăpost feluritele suferinţi omeneşti, are o origină aşa de veche la Armeni încât se pierde în bezna secolelor.

Ştim că poporul armean, încă înainte de Christos, avea în rândul zeităţilor pe care le adora, pe o Anahit sau pe o Astghic, care era recunoscută ca zeiţa sănătăţii şi medicinei, o Nana, adorată ca patroana lehuzelor.

Adoraţia acestor zeităţi era aşa de mare, încât în diferitele părţi ale Armeniei (Aştişat, Eriza, etc) li se ridicaseră temple proprii. Lângă aceste temple sau în faţa lor, existau un fel de locuri de întrunire, adăposturi, şi chiar oteluri, unde se adunau bolnavi de toate felurile şi unde îngrijitoare speciale, deobicei slujitoarele templelor, îi lecuiau şi-i însănătoşiau.

Ştirile pe care le avem cu privire la aceste spitale, sunt din nefericire, cu totul insuficiente şi deaceea nu putem şti, ce fel de edificii erau acelea şi ce fel de maladii se tratau acolo. E probabil, însă, că cei care se duceau să-şi caute sănătatea acolo, erau bolnavi sufleteşte, neurastenici, şi numeroşi leproşi, „urugh”-i după cum se conchide din cuvântul „Urgnos” sau „Urgcs”, cu care se desemna de către strămoşii noştri un sat din Aştişat, situat în apropierea templului Anahitei, — în care trebuie să fi existat, încă din cele mai vechi timpuri sau mai precis, în epoca imediat anterioară creştinizmului, un Ioc destinat celor atinşi de lepră, o leprozerie, „Urganoţ”.

*

* *

Puţin timp după intrarea creştinizmului în Armenia, la începutul secolului întâi sau celui de-al doilea, păgânismul fiind desfiinţat, templele fură dărâmate şi înlocuite cu biserici şi rnânăstiri, — precum ne relatează istoricii armeni.

Cea mai vestită dintre ele este acea zidită de Apostolul Bartolomeu, „Mănăstirea Hokvoţ” la Haioţ Ţor din Varag. Acolo veneau, în grupuri, pelerinii şi odată cu dânşii nenumăraţi suferinzi, reumatici, şi se povesteşte că acolo ar fi existat o casă specială de îngrijire şi surori de caritate, închinate unui ţel, care dădeau îngrijiri şi leacuri.

Faima Mânăstirei Hokvoţ din Haioţ Ţor e foarte mare. Scriitorii armeni şi în deosebi Hrimian şi Sărvanţdianţ, i-au închinat pagini minunate. Dăinuia până în ultimul timp, dar paremi-se că a fost distrus în timpul războiului.

Deocamdată, numai atâta putem spune despre acest cel mai vechiu dispensar, deoarece ne lipsesc izvoarele unei documentări mai amănunţite. Deaceea trec la secolele următoare, în care găsim spitale, ce ni se prezintă cu date destul de precise deşi răsfirate.

În primul rând se pomeneşte în sec. 111 de o celebră Leprozerie, pe care a zidit-o o prinţesă armeană, Doamna Agvita mama Sf. Teodor din Salahunik, între anii 269 — 270.

Această Doamnă trăia retrasă cu singurul ei copil, lângă un lac al lor, din provincia Salahunik, depărtată de centru, — căci odrasla ei, atinsă de o maladie incurabilă, poate lepră, — avea nevoie de îngrijiri speciale. Într’o zi, zăreşte Doamna Agvita în apropierea locuinţei sale, un grup de 25-30 de leproşi, – care goi şi flămânzi, izgoniţi de neîndurarea omenească, – căutau un locşor pentru a-şi odihni trupurile rupte de oboseală şi roase de boală. I s’a făcut milă de ei, a poruncit să-i strângă numai decât şi zidind un adăpost pentru ei, aproape de izvorul numit Arpenud le-a dat tot felul de îngrijiri, acestor nenorociţi, întocmai cu aceiaşi dragoste maternă, cu care-şi căuta copilul suferind.

Nu pot spune, de ce natură erau îngrijirile care se dădeau acestor leproşi. Dar e cert că, sub cerul liber, alături de un izvor, — poate sulfuros, razele solare şi băile, odată cu o bună alimentaţie, produceau rezultate bune.

Oricum însă, această Leprozerie, foarte modestă într’adevăr, care se înfiinţa într’un colţ al Armeniei, aproape de confiniile statului elen din Asia, este unica de care se vorbeşte în istoria primelor începuturi ale creştinismului.

Cabanis, cunoscutul istoric al medicinei, la pag. 60 a eruditei sale lucrări „Les curiosites de la Medecine” ne spune că Fabiola, o Romană foarte bogată, pela 380, vânzând tot ce poseda, cu banii strânşi a înfiinţat un Spital şi a găzduit în el pe toţi bolnavii găsiţi pe străzi s’au în locurile publice.

După cercetările lui Cabanis, acesta ar fi primul spital sau sanatoriu (nosocomium). Decât, ţinând seama de date vedem că cel al Doamnei Agvita e cu un secol mai vechi, decât acela al Fabiolei, după cum am comunicat şi Asociaţiei Franceze de Istorie a Medicinei, precum şi primului congres de istoria medicinei, întrunit în 1920 la Anvers.

Oare în acele timpuri nu existau în Armenia şi alte spitale? Istoria noastră nu ne spune nimic.

*

* *

Abia în sec. IV, pela 353 — 373, Patriarhul armean Nerses cel Mare, demn de o eternă amintire, întemeiază în oraşele principale ale Armeniei, adăposturi pentru săraci, leprozerii, orfelinate, aziluri şi spitale; şi privind mai de-aproape constat că şi cele înfiinţate de acest Patriarh, sunt, cronologic, anterioare spitalului zidit de Doamna romană. În această privinţă, tot în lucrarea lui Cabanis, pe care am citit-o mai sus, întâlnim încă un argument în favoarea susţinerilor noastre.

Cabanis scrie: „În secolul IV, exista în Sebastia (Sivaz) un spital, unde se îngrijeau bolnavii săraci”, şi adaogă: „Acel spital nu era unicul, ci mai erau şi altele, pe care le conduceau slujitorii bisericilor”.

Prin urmare, ţinând seama şi de această mărturie, nu putem susţine oare că printre spitalele pomenite de Cabanis, se găseau şi cele zidite de Nerses cel Mare? Mai ales că Sebastia nu era departe de Armenia şi în mai multe rânduri făcuse parte din ea.

Spitalele şi leprozeriile întemeiate mulţumită strădaniilor Iui Nerses cel Mare şi-au continuat, desigur existenţa, fără întrerupere căci despre urmele lor, izvoare autentice, se găsesc în se­colele ce-au urmat.

Altfel articolul 10 al canoanelor votate de către marele congres bisericesc, întrunit în anul 447, la Şahapivan, în zilele Catolicosului Hovsep, — care spune că „cei ce vor face farmece fără vrăjitorie vor fi duşi la Leprozerii şi vor sta doi ani”, este o dovadă, că pe atunci existau localuri proprii pentru lecuirea leproşilor, unde trebuiau să fie exilaţi şi să muncească doi ani, toţi acei ce ar fi îndrăznit să facă farmece fără să fi fost vrăjitori.

N’aş putea spune dece este apărată aci, vrăjitoria, dar pe semne şi ea era considerată ca un mijloc terapeutic psihic, deşi nu tocmai în onoare, căci acelaş congres, înainte de-a fi înscris acel art. 10, însera art. 8 în care, prevăzând pedepse severe pentru vrăjitorie, spunea:

„Vrăjitorii sau tăgăduitorii, ce nu se vor îndrepta, vor fi bătuţi cu pietre”, pe care eu îi traduc astfel: „cei ce nu se abţin dela vrăjitorie, sau vor nega că ar fi practicat-o, vor trebui să fie bătuţi cu pietre”.

*

* *

Şi în secolul al VI-lea găsim o urmă care ne vorbeşte de existenţa unei leprozerii care se găsea în munţii Baghk din provincia Siunik, şi era înfiinţată de un pustnic cu numele de Kiud. Dar asta are povestea ei:

Kiud, nepotul prinţului Şapita din Koghtan, se numea Vasak. Dintr’o chestiune de moştenire, răneşte mortal pe fratele său Şapuh, dar căindu-se imediat de fapta sa, cade plângând peste trupul fratelui său şi-şi jură să se retragă cu totul din lume şi să se dedea schimniciei, dacă frate-său se va însănătoşi Şapuh scapă şi Vasak, fidel jurământului său se izolează în Baghk, îşi schimbă numele în Kiud, întemeiază o leprozerie, şi i se consacră cu trup şi suflet, bucurându-se şi de ajutorul şi pro­tecţia marei regine din Siunik, Sahakia.

Leprozeria zidită de Kiud, este dărâmată până’n temelie, pe la 517 – 519, de către Perşi, dar este refăcută peste puţin timp, mai vastă şi înzestrată cu o vie împrejmuitoare.

În acest secol, se bucura de o mare faimă Mănăstirea Sf. Luminător din Pharp, unde veneau să se tămăduiască cei muşcaţi, sau înţepaţi de animale turbate.

*

* *

În secolul al Vll-lea Armenia îşi avea iarăşi spitalele ei. Despre ele face mărturie strălucită, legea treia, admisă de congresul bisericesc întrunit în 645, la Dvin, în zilele catolicosului Nerses Ctitorul, şi care glăsuieşte:

„Episcopul va vizita mănăstirile, şcolile şi spitalele din eparhia sa şi nu va putea lua nimic dela nimeni cu sila”.

Se dă îndatorire episcopului să viziteze, afară de mănăstirile şi şcolile aflate în eparhia sa, şi „Spitalele”, şi trebuie subliniat faptul că ultimul cuvânt este pus la plural, ceeace dovedeşte că în eparhia fiecărui episcop existau mai multe spitale. Aceasta constatare este întărită şi de canonul XI prescris de acelaş congres, şi care porunceşte în mod categoric:

„Prinţii nu vor lua dări dela suferinzii aflaţi în Spitale”.

Mulţumită acestor două texte, de o covârşitoare importanţă pentru istoria medicinei armene din sec VIII, sunt condus să constat, cât de mult stimau strămoşii şi răstrămoşii noştri, pe nefericiţii ce zăceau în spitale şi câtă compasiune nutriau faţă de ei, încât să impuie episcopilor şi principilor, ca să nu perceapă dări dela ei, prin mijloace silnice sau în oricare alt mod…

*

* *

Secolul VIII-lea ne prezintă o casă de tămăduire, întemeiată de Doamna Şuşan Camsaracan, şi în care, această celebră şi generoasă femeie, aduna şi îngrijia, până şi pe răniţii duşmani, cari, răpuşi de suliţele Armenilor în vestitul războiu dm Vardanachert se refugiau, însângeraţi, în grupuri compacte.

În prima jumătate a asestui secol, iarăşi, sora vestitului episcop savant Stepannos din Siunik, Domniţa Sahakaduht, — o muzicantă versată, – profund afectată şi dezolată de moartea tragică (735) a marelui său frate, se izolează printre stâncile din valea Garci şi zidind acolo un fel de sanatoriu, alina prin cântecele sale duioase şi acordurile armonioase ale lirei sale, durerile neurastenicilor pe care-i proteja.

Tot în secolul acesta, sinodul în anul 768 la Bardav

prin al XVI-lea dintre legile pe cari le consacra, hotâra ca să se zidească pretutindeni aziluri şi cei prigoniţi din pricina bolilor, să fie adăpostiţi în ele şi să fie întreţinuţi cu dările strânse dela popor.

,,Să se dureze adăposturi pentru cei ce vor fi izgoniţi din oraşe, din pricina bolilor lor şi să li se dea o dajdie de către popor”

*

* *

După ce vedem atâta grije şi atenţie dată spitalelor şi leprozeriilor, în aceste secole, cum ajungem în sec. IX, nu întâlnim din nefericire, nicio inscripţiune despre ele, şi aceasta nu e de mirare, căci în secolul acesta cu deosebire, Armenia a suferit cel mai mult de pe urma incursiunilor hoardelor vecine, care distrugeau pânâ’n temelie orice operă filantropică.

Pe la sfârşitul acestui secol, sau pe la începutul celui de al X-lea, începând glorioasa perioadă a Domniei Bagratizilor, — când ştiinţele şi artele au luat un avânt neobişnuit, — şi suferinzii nevoiaşi au fost obiectul unei deosebite atenţii, într’un ritm accelerat s’au clădit adăposturi, leprozerii, spitale pentru ei.

Regele Abas I al Aniei, care a domnit între 928 – 951, a deschis în diferitele oraşe ale regatului său, spitale şi adăposturi.

Urmaşul său, Aşot III, pe care poporul l’a imortalizat cu numele de „Clementul” nu numai că a păstrat pe cele zidite de predecesorul său, dar a mărit numărul lor. El şi buna sa soţie, Regina Hosrovanuş, au iubit aşa de mult binefacerile, încât veghiau ei însăşi la căpătâiul bolnavilor, răniţilor, leproşilor plini de puroiu, ungeau cu augustele lor mâini rănile lor şi câteodată îşi astâmpărau setea din paharele lor.

Pe la sfârşitul secolului XIV-Iea, Regina Şahanduht de Siunik înfiinţa pe o coastă pitorească a muntelui din Vaghatun, o mânăstire-spital, în care veneau să se caute, ca şi la Pharp, cei muşcaţi de şerpi şi animale veninoase.

Această mănăstire poseda terenuri întinse. Fără îndoială că acolo erau plante, care din cele mai vechi timpuri, la toate popoarele au servit de antidot contra otrăvii şarpelui, ca bardane, frene, gallium şi alte specii.

Tot pe la sfârşitul sec. X şi începutul sec. XI-lea, Doamna Doamnelor Şuşik, cea care era mama viteazului general Vahram Pahlavuni şi bunica înţeleptului Grigore Magistrul, punea să se clădească în vestita mănăstire Sanahin, săli speciale, — un fel de dispensare, — în care îngrijea pe bolnavii nevoiaşi. În aceiaşi mănăstire nepotul său preda lecţii de Anatomie, în privinţa cărora e regretabil că veacurile nu ne-au transmis ştiri amănunţite.

*

* *

Şi iată, întâmplări triste şi catastrofale, veniau să răstoarne soarta zâmbitoare a domniei Bagratizilor. Nori negri întunecau soarele Armeniei. Dinastia Bagratizilor înceta şi odată cu ea, se năruiau toate instituţiile de binefacere, ale căror urme abia se zăresc astăzi.

Dar din fericire, această nenorocire naţională nu dură mult şi în curând zorile renaşterii armeneşti se iviră pe ţărmurile înfloritoareale Mediteranei: începea era domniei Rubenizilor în Cilicia armenească. Instituţii filantropice, aparţinând tuturor categoriilor, se întemeiară acolo şi regii armeni îşi legară numele de ele.

Toros I, — care şi-a câştigat o mare faimă, prin neîncetatele ajutoare pe care le-a dat Cruciaţilor, — în toată durata domniei sale, 1100 — 1129, ca urmaşul demn al părintelui său, Constantin I, nu numai că a zidit nenumărate mănăstiri, biserici, etc, ci, gelos de sănătatea obştească, a înfinţat numeroase spitale, leprozerii şi hoteluri, în care bolnavi de toate categoriile, primeau îngrijiri complecte.

În Cilicia armeană, ca şi în Armenia de Sus, — stima şi îndurarea faţă de suferinzi şi bolnavi, era la culme. Dovada acestui lucru este art. 103 din „Cartea de Judecăţi” a lui Mechitar Koş ce pedepseşte sever pe acele persoane, cari se comportă cu cruzime şi neîndurare, faţă de bolnavii aflaţi în Spitale sau îi dau în judecată.

Pe acele vremuri se bucura de mare renume în Cilicia, medicul Mekhitar Heraţi, — poate inspiratorul acestui articol din „Cartea de judecăţi” şi conducătorul Spitalelor ciliciene.

Acel art. 103, care e şi o dovadă a existenţei spitalelor în Armenia, avea următoarea redactare:

„Cei ce cu sila vor cere dări, alimente şi băuturi dela bolnavi, îi vor strâmtora cu silnicii, vor întrebuinţa forţa şi se vor purta fără milă cu fraţii sărmani, — cărora în deosebi le trebuiesc date îngrijiri şi e de datoria oricărui creştin să lege toate rănile lor,— aceia de vor mai îndrăzni de azi înainte să se poarte astfel cu bolnavii, să fie pedepsiţi cu neîndurare, — cei ce-au fost neîndurători”.

Leon II,— imortalizat cu titlul de „Ctitorul”, care a domnit între 1198 — 1219, — a întemeiat spitale, leprozerii, dintre care noua eră situată între Hadjin şi Vahga, localitate denumită din cele mai vechi timpuri şi Kotun, adică locul „KotiiIor” (leproşi) după cum scrie P. L. Alişan.

Fiica acestui Leon, vestita Regină Zabel, pe la mijlocul sec. XIII (1241) clădeşte în Sis, un frumos spital înzestrându-1 cu apă abundentă privelişti încântătoare, bazinuri şi medici pricepuţi.

Şi fiul Reginei Zabel, Leon III, înfiinţează spitale, — păstrând şi pe cel zidit de Mama sa, — pe care prinţesa Fimi, — fiica Zabelei, — 1-a patronat cu mare grijă, până la sfârşitul vieţii sale.

Instituţiile filantropice ale Ciliciei au dăinuit până în sec. XIII. Dar anul nefast al sfârşitului domniei Ciliciene (1371) le-a şters de pe faţa pământului, afară de spitalul Reginei Zabel, — al cărui edificiu, pustiit şi pe jumătate dărâmat, mai ţine un timp, dar pe la 1642, din cauza unui cutremur, se dărâmă din temelii şi dispare.

Cu secole mai târziu, la 1832, întâmplător este scoasă la iveală pisania lui şl abia atunci a ştiut Istoria Armeană de existenţa acestui spital.

*

* *

Ar fi util, desigur, ca odată cu istoria succintă şi cronologică a vechilor spitale armeneşti, să scriu şi despre situaţia lor topo­grafică, despre organizarea lor intimă şi medicina care se practica în ele. Mărturisesc, însă, că aceasta este o muncă foarte grea, dacă nu zadarnică, căci spaţiul câtorva secole, n’a cruţat nimic: niciun document, nici o tradiţie n’a ajuns până’n zilele noastre.

Totuşi luându-ne după câteva date răzleţe, putem declara că vechile spitale, adăposturi şi leprozerii armeneşti, erau zidite conform cerinţelor igienei. De obiciu, ele erau aşezate departe de centrele omeneşti, în locuri curate şi cu aer sănătos: când pe piscul unei coline frumoase, pe coasta unui munte zâmbitor, — la adăpost de vânturi puternice şi cu privelişti vesele; când pe ţărmul unui lac sau râuleţ, sau în apropierea geiserelor, în care e bogată Armenia.

Dintre aceste instituţii, leprozeriile în deosebi, erau aşezate în locuri îndepărtate de locuinţe, desigur spre a împiedica contagiunea leprei, — contagiune care până’n ultimii ani era obiect de discuţii şi controverse, în lumea ştiinţifică.

Caracterul molipsitor al leprei era cunoscut deci în Armenia, unde începuse de timpuriu lupta contra ei, — deşi mijloacele întrebuinţate în acest scop, — prigoana şi izgonirea sărmanilor bolnavi, — erau cu totul reprobabile.

Evident, serviciile medicale şi administraţia acestor spitale erau în mâinile preoţilor sau slujitorilor bisericeşti, cari făceau, şi oficiul de medici.

Iar leacurile aplicate, erau plantele medicinale, de care era plină Armenia, după cum scriu istoricii Lazăr din Pharp, Toma Ardzruni, şi după cum au scris şi autorii străini, Koch, Tournefor, Victor Langlois, etc.

În cursul secolelor, preoţilor — lecuitori i-au succedat adevăraţii medici, cari, adăpaţi la ştiinţa lui Hypocrate, Galien, Avisen şi a altora, au dobândit renume în sânul poporului. E suficient să pomenim pe Hovhannes Medicul (sec. IX), Mechitar Heraţi (sec. XII). Armirdolvat din Amasia (sec. XV), Asar din Sebastia (sec XVI) şi Buneat şi Calust (sec XVII) cari au lăsat urme nepieritoare în analele medicinei armeneşti.

După căderea dinastiei Bagratide la 1045 şi distrugerea domniei Rubenide la 1375, supuşi jugului străini, prigoniţi şi măcelăriţi, Armenii s’au refugiat din ţara lor şi s’au răspândit ca şi astăzi în cele patru colţuri ale lumii.

Numeroase familii armeneşti s’au aşezat în Crimeea, Transilvania, Polonia, Caucaz, India, Veneţia, Amsterdam, Marsilia, Smirna, Constantinopole şi alte oraşe, şi alipindu-se cu drag de noile lor patrii, au progresat iute, dând din sânul lor negustori vestiţi, savanţi erudiţi, artişti şi medici renumiţi şi n’au uitat să-şi zidească biserici, mănăstiri, şcoli, hoteluri şi spitale.

Cea mai veche dintre aceste spitale, putem zice că e cea din Constantinopole, care înfiinţată în anul 1743 la Narii—Kapu, ca adăpost pentru ciumaţi, — a dăinuit până la 1832 şi apoi a fost mutată la Iedikulé, unde continuă să existe şi până azi.

Advertisements

~ by arevahar on September 4, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: