Vartavar – Araz

„Vartavar”-ul este o datină care se respectă şi azi, – în multe locuri cu tot ceremonialul arhaic, – în ziua „Schimbării la Faţă”. E un cuvânt străin, cu toată aparenţa sa armenească. În limba sanscrită, „vartavar” însemnează „a stropi cu apă”. Într’adevăr la poporul armean, în locul lui de baştină, era obiceiul ca în ziua Vartavarului să se stropească unii pe alţii cu apă. După ce eşiau dela biserică, când tinerii şi tinerele se adunau subt umbra pomilor sau în piaţa satelor, deodată unul sau altul pe furiş stropia cu apă de flori pe prietenii lui, — câteodată cu mătura, câteodată cu ramuri verzi şi lungi după ce erau muiate în apă. Acest obiceiu de a se uda unul pe altul nu este numai o simplă distracţie, ci şi o datină care denotă urmele unei vechi perioade păgâne. Într’adevăr Vartavar-ul este o sărbătoare ce datează dina­inte de Christos şi face parte din sărbătorile agriculturii şi a păstoritului. Vartavarul este o zi a florilor şi a apei, când poporul agricol armean, în dogoarea verii, trăeşte cu un singur gând, — apă pentru semănăturile înflorite. În zilele acestea ale anului, pericolul secetei ameninţă satele armeneşti. Poporul e nevoit să facă apel la magie, — să aducă cu voinţa zeilor ploae peste lanurile lor.

În acest scop a creiat diferite obiceiuri, cari au rămas şi până astăzi. Numele acestor festivităţi diferă dela sat la sat, — astfel se cunosc: huşgurig, hurţ gululu, norin, cici-mama. Un grup de băeţi iau o mătură mare, o îmbracă ca o fată, cu mâneci, pălărie, păr şi rochie.— în sfârşit o păpuşe-fată (huşgurig). După aceea iau de mână această păpuşe-fată şi o plimbă prin uliţele satului, oprindu-se în faţa fiecărei case şi cântând.

Ai casei, aruncă din fereastră cu apă peste păpuşă şi adesea şi peste însoţitorii ei. După aceea le dau unt şi ouă. În alte sate, o fată sau o bătrână se desbracă de tot şi se îmbracă cu o cămaşe albă şi lungă, îşi pune pe cap o sită, iar peste sită o pânză care atârnă în aşa fel încât să-i acopere toată statura. Astfel se numeşte cici-mama care se traduce cu „mama udă”. Câteodată 1i se dă în mână şi o cruce, însă ceeace e mai important, este ca cici-mama să fie o fată nevinovată, pentruca să i se dea as­cultare rugii şi să plouă. Adesea se alege o fată oarbă, având convingerea că oarba este nevinovată, că ea n’are ideia păcatului.

„Huşgurig” sau ,,cici-mama” au loc în anotimpuri secetoase, însă obiceiul stropitului cu apă de fiori are loc numai în ziua de Vartavar. Ambele obiceiuri au acelaş înţeles şi simbolizează aceeaşi idee, — apă pentru semănăturile înmugurite, înflorite şi roditoare.

* * *

Aceste datini ale timpurilor păgâne nu au putut fi desrădăcinate de către primii creştini armeni; Grigore Luminătorul care a distrus orice legătură cu trecutul şi orice comunicaţie su­fletească care se făcea prin datinele păgâne, regiunea Taron a fost aceea care a fost supusă cel mai mult acestei distrugeri; această provincie a fost focarul civilizaţiei armene şi în acelaş timp păstrătoarea datinelor şi apărătoarea vechei culturi. Taron avea temple renumite unde femei şi bărbaţi preamăreau beţia obi­ceiurilor păgâne. Grigore Luminătorul, după ce a dărâmat tem­plele şi pentru ca să întrerupă accesul femeilor a zidit o biserică în Taron cu hramul acelui sfânt care urăşte femeile, — Ioan Botezătorul, numit Garabet. Dacă Biserica aceasta Sf. Garabet, după ani de lupte, după agresiuni contra catolicoşilor, după ce a fost scena asasinatelor contra episcopilor, a învins însfârşit civilizaţia păgână, n’a putut însă să facă să se uite o serie de datini. Ziua Vartavar-ului este una din aceste datini, cari se sărbătoreau cu vechiul entusiasm şi cu evlavie mai ales în Taron. Şi’n afară de Taron, desigur, poporul armean păstrează dragostea de ve­chile sărbători ale vieţii sale agricole şi pastorale, contrar men­talităţii creştine ce i s’a dat.

În satul Uzuntala, cu ocazia sărbătorii Vartavar-ului, miresele şi fetele tinere se duc să petreacă la iaila (ţinuturi unde se petrece vara). Iar păstorii culeg flori, fac buchete în formă de cruce şi le leagă de frunţile vacilor lăptoase. În timp ce vacile merg cu paşi rari spre cort sau iesle, băeţii de după uşi cântă nişte cântece ocazionale.

În provincia Şamach fetele din sat umblă cu flori din casă în casă şi adună ouă, unt, orez etc. din cari prepară mâncare, apoi o mănâncă, se distrează şi dansează.

În provincia Borcialu, Vartavar-ul se sărbătoreşte la câmp (iaila). Dimineaţa păstorii, fac buchete de flori, adună unt şi fac o mâncare numită „aztac”, o mănâncă şi petrec.

În alte părţi păstorii vopsesc un berbec, umblă Duminica din casă în casă şi adună unt. Iar grupurile de fete cu flori după ce au colindat casele, mănâncă împreună şi petrec. La Nahicevan până în secolul trecut, cu ocazia Vartavar-ului se păstra următorul obiceiu: Dimineaţa femeile fixau pe sfori flori, castraveţi mărunţi, mai cu seamă trandafiri pe cari le legau în formă de cruce pe piepturile băeţilor şi îi duceau la biserică. După liturghie puneau pe un pupitru evanghelia şi anafura şi pe alta apă de flori. În timpul când se săruta evanghelia şi se lua anafura, unul din paracliseri stropea cu apă pe credincioşi. După aceasta veneau într’o piaţă şi făceau ,,hântum” , — adică o păpuşe formată din câteva lemne aşezate în semn de cruce — pe care o pregăteau fete dinainte numite, şi pe care fixau diferite fructe; această păpuşe era dusă în piaţă de o bătrână care o veghia. Iar spectatorii făceau horă. În cele din urmă bătrâna însăşi lua „hântum” şi punând-o pe cap, începeau să joace şi să cânte.

După aceea un tânăr îndemânatic, cu o lovitură de bâtă trântea păpuşa, şi tot ce era pe ea era luat de spectatori. Iar bătrâna la rândul ei blestema.

Nu este mai puţin interesantă sărbătorirea Vartavar-ulul de către Armenii din Ciavahk. După ce poporul se întoarce dela biserică, păstorii colindă din casă în casă adunând ouă, găini, unt şi însfârşit tot ce lasă averea şi sufletul celor din casă — iar aceştia nu-i lasă pe păstorii satului să se întoarcă niciodată cu mâna goală — şi le duc într’o casă pentru ca să le prepare, după care iau mâncarea şi o duc celorlalţi păstori, cărora le predaseră vitele lor. Acolo, pe un câmp mătăsos, lângă un izvor rece, ei încep să mănânce, să cânte şi să joace. Păstorii numesc această petrecere „alfana”. După masă îşi îmbrac cămeşile peste haine deghizâadu-se în soldaţi şi unul dintre ei este ales comandant; se duc la luptă locuitorii unui cartier contra altui cartier; însă mai adesea consăteni sau săteni din mai multe sate, adunaţi, pornesc contra păstorilor din alt sat sau alte sate, şi se bat bine de tot, până ce una din tabere să învingă şi s-o alunge pe cealaltă.

Dar fetele? Desigur că şi ele au jocul lor de sărbătoare, în ziua de Vartavar se adună într’un grup şi fac o păpuşe dintr’o mătură pe care o numesc „burbadic” pe care o plimbă din uşă în uşă, din uliţa în uliţă cerând daruri şi cântând.

În timp ce cântă, gospodina aruncă deodată cu apă şi peste „hurbadic” şi peste fete, după care le dă ceace doresc. Se duc apoi împreună şi petrec.

În această zi tineri, băeţi şi fete se duc la câmp unde dansează până noaptea târziu, sau cântă din casă în casă cântece compuse de ei înşişi, ori cu fluerul păstoresc ori cu toba şi oboiul.

* * *

Ceeace este simbolic şi caracteristic la jocurile populare de Vartavar este stropitul cu apă şi sborul de porumbei, dintre cari prima a rămas până acum la toţi Armenii sub diferite forme după cum am văzut, iar cea din urmă, sborul de porumbei, abia dacă a mai rămas în câteva locuri.

Fără îndoială, ambele obiceiuri de Vartavar, stropitul cu apă şi sborul porumbeilor, îşi au temelia şi origina în păgânism. Părerea aceea, care găseşte că aceste obiceiuri simbolizează potopul şi corabia lui Noe, n’are nici un temeiu şi nici o dovadă puter­nică. Din contră origina acestora trebue să fie căutată în cea mai veche mitologie asiro-babiloniană. Şi iată dece.

După mitologia asiriană toate izvoarele erau dedicate zeiţei Semiramida, însă mai cu seamă fluviul Eufrat, pe malurile căruia se făceau mari serbări cu ocazia zilei zeiţei, — se înota, se dansa şi în ciastea zeiţei, care era însăşi zeiţa apei şi care lua parte la baia publicului, se aruncau ca dar lucruri scumpe în fluviu. Acest din urmă adevăr, adică faptul aruncării darurilor în apă în cinstea zeiţei, îl găsim în strânsă legătură cu o scurtă aluzie făcută de istoricul armean Moise de Khoren atunci când vorbeşte de Regina Semiramidaa Asiriei zicând: — „Perlele Semiramidei în mare”.

Peste aceasta se adaugă următorul adevăr demn de reţinut şi cert, că zeiţei îi era favorit porumbelul, pe care-1 sacrificau sau îi dădeau drumul să sboare, aşa cum a rămas până în prezent în obiceiul poporului armean.

Obiceiul acesta de a da drum porumbeilor a trecut dela Asirieni până la Roma. Theodor Sicilianul povesteşte despre o datină după care porumbeii erau dedicaţi Semiramidei. Aceasta peotrucă mama Semiramidei, care se reprezintă cu un corp de peşte, leapădă pe fiica sa Semiramida pe un munte pustiu unde ea este hrănită de porumbei şi găsită apoi de păstori. Chiar Semiramida este reprezentată cu corp de peşte, a cărei origină, după o variantă, ar fi chiar într’un ou de peşte.

Această variantă a legendei peştelui o au şi Armenii. În apropiere de satul Lezk, — scrie Srvanţdianţ, — se găseşte un izvor adânc, în formă de vatră, pe care o numesc „sfânta vatră”, unde mulţi se duc în pelerinaj. Un singur peşte se vede în această apă, şi acela căruia îi va apare va avea noroc şi i se va realiza orice dorinţă. Acest peşte are înfăţişare de femee având un inel de argint atârnat de nas; apare, însă, din când în când. E de prisos să spunem că aceasta este o rămăşiţă a legendei Semiramidei. Însă cu mult mal interesantă este legenda băii zeiţei Astghic (Astra) a Armenilor, o legendă care explică în mod exact origina obiceiului de a se stropi unul pe altul cu apă, cu ocazia zilei de Vartavar. După această legendă, — spune tot Srvanţdianţ — „Când Eufratul intră în câmpia Musului lovindu-se de stâncile munţilor Gândjan, pătrunzând printr’o strâmtoare îngustă, scoate un muget: gur, gur. Pentru aceasta acest ioc se numeşte Gurgura. Aici este baia zeiţei Astghic, pentrucă zeiţa avea obiceiul să facă baie noaptea, aici”.

Iată cum din toate acestea reese că legenda înotului Semiramidei o au şi Armenii şi că obiceiul stropitului cu apă, care se păstrează până astăzi la poporul armean, se găseşte într’o strânsă legătură cu această legendă.

Advertisements

~ by arevahar on September 4, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: