Despre rasa şi caracteristica poporului armean – Karl Rolh

Puţine sunt popoarele despre cari, în opinia oficială, să domine reprezentări atât de neclare şi, din pricina aceasta, atât de multe prejudecăţi, ca despre poporul armean, deşi acesta trăeşte într’un cerc istoric apropiat nouă şi se află, de secole în şir, în strânse legături cu apusul nostru european.

Dar, se ştie oare ceva despre aceste raporturi? Cunoaşte cineva limba acestui popor, sau bogata şi frumoasa sa literatură? Cine cunoaşte, întradevăr, istoria sa?.

Demulteori, ignorând complect toate acestea, unii se iau după spusele şi informaţiile aşa zişilor călători, — periculoşi colaboratori ai ştiinţelor sociale, — cari, dispunând de foarte vagi cunoştinţe, îşi permit totuşi un limbaj forte.

Astăzi, e deajuns, pentru marea majoritate a oamenilor, să debitezi lucruri senzaţionale şi să produci cât mai numeroase fotografii, pentruca ei să te crează.

Şi totuşi, merită să avem o apreciere justă despre un popor ca cel armean, în orice caz, o ideie ceva mai complectă, decât o superficială cunoştinţă, deoarece avem de aface cu un neam, care în ce priveşte somatica şi limba, a păstrat până în zilele noastre urme străvechi.

Explicarea acestor precipitate etnice străvechi, cari au dăinuit în sânul poporului armean, e o problemă nu tocmai uşoară, părerile fiind foarte variate.

* * *

De obiceiu, când facem descrierea poporului armean, ce mulţumim cu părerea lui Herodot, după care acesta aparţine grupului traco-frigian, împreună cu care a emigrat în Asia Minoră.

În felul acesta, însă, ne găsim tocmai la antipodul chestiunii, deoarece invaziunea traco-frigiană în Asia Minoră, e una dintre actele finale ale processului de formaţie a poporului armean.

Încă cu multe veacuri înainte, de curentul de invaziune indo-traco-frigiană, ţinuturile acestea erau locuite.

Cel care cunoaşte construcţia limbii armene şi legăturile ei lexicale, ştie că spre a putea da de urmele adevărului, trebuie să arunce o privire retrospectivă, asupra timpurilor celor mas îndepărtate.

Şi acolo unde se opresc hotarele antropologiei, ştiinţa filologiei comparate poate să ne servească drept călăuză.

Încă din epoca glacială, Asia Mică a fost teritoriul pe care s’au amestecat convoiuri de oameni aparţinând diferitelor rase, venite dela nord şi sud, dela apus sau dela răsărit, formând tipuri noui, în cari, fiecare sediment de natură somatică sau linguistică a lăsat urme caracteristice, într’o măsură mai mare sau mai mică.

Nu posedăm încă datele necesare pentru caracterizarea diferitelor rase, într’o măsură egală.

S’a emis, de pildă, expresiunea „Vorderasiatische Rasse”.

Aceasta spune mult şi nimic.

Nimic, pentrucă ea e prea concisă, nu redă subt o formă clară, conţinutul etnic şi nu ne dă o ideie clară a straturilor etnice cuprinse în expresiunea: „Vorderasiatische Rasse”.

Că această lipsă se simte, o dovedeşte faptul că se caută nume semnificative ca: alarodic, hetitic, protoarmenic.

Şi toate acestea la un Ioc, reprezintă numai o parte din expresiunea „Vorderasiatische Rasse”, care însumează multe alte straturi.

Deci, să ne întoarcem odată în acele timpuri îndepărtate, când harta lumii avea o cu totul altă înfăţişare, arătând mări, acolo unde astăzi noi vedem ţări, şi deserturi, acolo unde astăzi se agită marea şi unde transformări uriaşe au silit omul şi animalul la noi peregrinări.

Atunci trece peste Europa nordică, centrală şl nordvestică, o rasă nordică, un lanţ de popoare, indicând un raport intrinsec, şi care ocupă întregul ţinut dela Urali până la Pirinei.

Acest lanţ de popoare a fost numit, după diferitele sale nuanţări, ligy-uralic Şi departe în sud, se întindea un alt şir de popoare, dintr’un continent scufundat de foarte mult timp, acolo unde astăzi se vede Oceanul Indian, deasupra Egiptului, Africel de Nord, Spaniei, Franţei apusene şi până în Britania.

Transformările coajei pământeşti au determinat o parte din aceste popoare să colinde dela nord spre sud şi invers.

Pe pământul Asiei Mici, şi în ţinutul Mării Mediterane, ambele rase s’au întâlnit, şi din încrucişarea lor a luat naştere un nou tip de popoare, o rasă de tranziţie, pe care o putem în­semna drept alarodic.

Acesta se întindea departe la răsărit, până în ţinutul turanic, iar la apus, ocupa ţinutul Mării Mediterane, unde are şi astăzi reprezentanţi printre Basci.

S’a dovedit de mult că există legături între diferite grupe de limbi, cari astăzi se găsesc îndepărtate unele de altele. Asemănări izbitoare între toponimia unor ţinuturi despărţite, dove­desc legătura care a existat în vechime.

Peste acest strat nou de popoare, se aşează după aceea în Asia Mică, în perioade îndepărtate unele de altele, elemente caucaziene, straturi hamitice, turanice, apoi una semiindo-germanică, şi la sfârşit unul traco-frigio-armean.

Însăşi limba armeană oglindeşte aceste stări străvechi, prin aceea că acest idiom indogermanic n’a fost influenţat numai în conţinutul lui lexical. Ceeace se poate dovedi prin faptul că o foarte considerabilă parte nu conţine elemente indogermanice, iar din punct de vedere morfologic şi fonetic, găsim o influenţă mai mult sau mai puţin accentuată.

Haii indogermani, — numele armean este de fapt străin acestui popor, care însuşi se numeşte hai, nimic altă decât etni conul hetitic-alarodic hate, — stabilite în Asia Mică au primit în sânul lor elemente alarodice – hadice.

Ţinuturile acelea răsăritene au devenit patria lor de mai târziu şi de azi. Când citim dările de seamă ale victoriilor regilor asirieni, întâlnim numele unor popoare stabilite aici şi cari s’au asimilat cu poporul armean.

Sub Tigran cel Mare, împărăţia armeană se întindea spre apus, peste ţinuturile îndepărtate ale Asiei Mici.

Poziţiunea cea mai veche însă, trebue căutată în timpuri foarte îndepărtate.

Rasa „armenoidă” se uneşte cu rasa dinarică în sensul alpino-caucazian. Această unire însă, este îndreptăţită numai în măsura, în care printre vechii locuitori ai Asiei Mici, se aflau elemente caucazico-cartvelice şi din a căror cauză tipul somatic al poporului armean arata oarecare înrudire cu cel alpino-iliric.

E fapt notoriu că un strat de rasă din Asia pontico-caucaziană, a înaintat peste Europa centrală şi sudestică şi că numirile munţilor şi apelor din ţinuturile noastre alpine, au coresponden­tele lor în cele caucaziene.

Aceste concordanţe dovedesc existenţa unui lanţ străvechiu de popoare care se întindea din Asia Mică nord-vestică peste Iliria şi Rhetia, până la Pirinei; o rasă de oameni alpino-caucaziană, cu piele de culoare închisă, cu capul scurt, care şi-a lăsat urmele şi la noi.

Vestigiile tuturor acestor valuri de popoare, se pot vedea şi astăzi la Armeni.

* * *

Dacă vrea cineva să dea o hotărâre dreaptă şi adevărată despre Armeni, atunci trebue să cunoască înainte de toate istoria lor. Fireşte, nu trebuie să ne culegem cunoştinţele din lexiconul de coversaţie; ci trebuie să ne putem coboră până la însăşi literatura poporului.

Vom putea atunci să ne convingem că poporul armean era un popor viteaz, care prin bătălii eroice, — eu mi-aduc aminte numai de Vartan, — dealungul veacurilor s’a luptat pentru credinţă şi neam. Ua popor care a dat Bizanţului împăraţi însemna­ţi, care, prin sânge şi suferinţe, străbate până în zilele noastre, şi care merită să găsească mai multă comprehensiune şi compa­siune, decât se bucură în realitate.

Istoria sa e condiţionată de poziţia geografică a ţării şi a compoziţiei etnice a poporului, în care de fapt rezidă toată nenorocirea poporului armean.

El nu putea fi nici odată mare, pentru un timp mai îndelungat, fiindcă a fost până în zilele noastre mereu trădat, mereu răvnit de către duşmani lacomi — cari l-au silit să treacă când într’o parte, când într’alta, nedându-i decât rareori posibilitatea de a face o politică proprie, cu un scop bine definit.

Când se susţine că din trăsăturile Armeanului se desprinde mai puţină încredere în sine decât o cântărire şireată, mai puţi­nă energie, decât o reţinere prudentă, atunci o astfel de părere denotă o lipsă totală de familarizare cu întreaga desfăşurare a istoriei poporului armean; că această părere este formată numai după probe izolate, ori că ea nu face altceva decât să repete o opinie greşită.

Un popor care a văzut curgând sângele său cel mai bun va fi timid şi neîncrezător; lipsa spiritului de iniţiativă nu se află în sânge, ci se datoreşte jugului apăsător, împus dealungul veacurilor de către Selgiucizi, Mongoli, Turci şi Perşi.

Nu se observă acelaş lucru şi la popoarele creştine din Balcani?

Faptul că Armenii sunt astăzi răspândiţi peste tot, în numeroase colonii, i-a determinat în cele din urmă să-şi cultive spiri­tul comercial.

Cauzele adevărate se găsesc iarăşi în istoria lor. Năvălirile Selgiucizilor şi a Mongolilor, urmate de înspăimântătoare pustiiri, au pricinuit, după căderea capitalei Ani, primele emigrări în massă.

Mai apoi groaznicele şi repetatele masacre de sub stăpâni­rea turcă şi persană, cari urmăreau înfrângerea puterii de rezis­tenţă a poporului armean, au determinat noui pribegii în massă.

Cât de mare e puterea de viaţă şi energia acestui popor, o arată faptul că după mii de ani, ea trăeşte încă în plină putere.

Cel ce vrea să ştie cât de legat e Armeanul de ţară, cât de dragi îi sunt munţii şi apele patriei sale, trebuie să arunce o singură privire asupra poeziei armene.

Probabil că în privinţa aceasta nu se ştie nimic, deşi această poezie e magnifică. Numai cunoaşterea ei ar reduce la tăcere toate gurile pripite.

Odată împinşi spre ţări străine, din cauza sărăcirei patriei, ce puteau face straturile de jos ale poporului pentru a putea duce greaua lor viaţă, decât să se ocupe cu comerţul.

Cine va pătrunde în istoria coloniilor armeneşti, va şti că, nici aici n’a fost neglijată viaţa spirituală, va şti că dela Amsterdam pâuă în Indii existau, de mult, tipografii, în care au văzut lumina zilei, lucrările primilor savanţi. Va şti, în fine, că mulţi Armeni au ajuns la demnităţi înalte în ţările adoptive, aşa cum odinioară se întâmpla în Bizanţ.

* * *

Dar Armeanul are şi o patrie. Acolo unde curge Araxul
cel mult cântat de poeţi şi unde Ararat îşi înalţă în nori vârful
înzepezit. Pământ strămoşesc, pe care e stabilit din cele mai vechi timpuri, de care e silit să stea departe şi ale cărei hotare,
mulţumită priceperii popoarelor, au fost micşorate până la
sufocare.

I s’a contestat Armeanului, putinţa de a-şi constitui un stat propriu. Şi această afirmaţiune, merge, iarăşi, prea departe.

Doar exista sub Tigran o împărăţie armeană de proporţii vaste. Ca urmare a compoziţiei sale etnice, existau Principi cari urmăreau o politică proprie, centrifugă.

Că ideia de stat era vie, ne-o dovedesc luptele necurmate pe care le-au dus împotriva vecinilor lacomi, cari căutau să cucerească Armenia, — o pradă frumoasă, drum intermediar pentru comerţul dela răsărit la apus, — şi cărora Armenii nu voiau niciodată să li se supuie.

Şi când bătrâna capitală Ani a căzut, prima grije a fugarilor n’a fost oare înfiinţarea unei noui împărăţii sub conducerea Rupenizilor, în Cilicia ?

Împărăţia rupenidă din Cilicia, prezenta o importanţă covârşitoare pentru Europa Creştină, fiind singura poartă de intrare spre Orient. Natural, şi acest stat a căzut victimă islamilor, fiindcă cei cari îi datorau cel mai mult, l’au părăsit cei dintâi.

Urgisitul popor armean, n’a mai putut înfiinţa un stat nou, nu însă din lipsa instinctului gregar, creator de instituţii colective, ci fiindcă era adormit sub jugul secular al Turcilor. Astăzi el se trezeşte, hotărât, cu puteri noui, la o viaţă nouă, chiar dacă tânărul stat are de luptat încă, cu multe piedici.

Karl Rolh

Advertisements

~ by arevahar on September 5, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: