Tipuri nordice la Armeni – Dr. Artaşes Abeghian

Există oare popoare de rasă pură? Ştiinţa o neagă.

Rezultatele cercetărilor sale, Gunther le-a înfăţişat în felul următor: „Poate numai Eschimoşii sunt un popor de rasă pură şi odinioară Tasmanienii, astăzi dispăruţi”.

Iar «popoarele occidentale reprezintă un amestec racial>>. Fireşte nu puteau forma o excepţie Armenii, occidentali după origină şi orientali după patria lor istorică.

Dacă există pe lume popoare relativ puţin amestecate, prin­tre ele trebue să socotim fără îndoială poporul armean.

A contribuit la aceasta foarte mult patria sa izolată, cu şi­ruri înalte de munţi şi văi adânci, această «insulă de munţi» cum a caracterizat-o foarte nimerit Karl Ritter, precum şi situaţia sa religioasă distinctă în mijlocul unei lumi de altă credinţă.

Cei mal mulţi cercetători cred că Armenii aparţin rasei Preasiatice (Vorderasiatische Rasse) sau aşa zisei rase armenoide, după cum îi numeşte Luşan.

Aceasta din urmă şi rasa dinarică sunt socotite în genere ca fiind rase înrudite (Zweig rassen). Eugen Fischer numeşte pe cea dintâi <<rasa-soră>> a celei dinarice.

Pe harta raselor din Europa şi din Asia Minoră întocmită de ei nu se face nici o distincţie între acestea doua. Fridtjof Nansen scrie: „Ea (rasa preasiaticâ) este aşa de asemănătoare cu aşa zisa rasă dinarică din Europa, încât o distincţîune clară este imposibila”. — Peninsula baicanicăi patria rasei dinarice, este de fapt ţara de origină a Armenilor.

* * *

La poporul armean, însă, este reprezentată în oarecare mă­sură rasa nordică. Nu sunt rari Armenii, şi în deosebi cei de origină nobilă odinioară, prezintând caractere de rasă nordică, craniu lung, ochii clari, faţa îngustă, părul deschis ş. a. m. d.

Căătorii şi cercetătorii cari au făcut observaţîuni în Armenia constată acest lucru.

Fridtjof Nansen care făcuse în anul 1925 o călătorie de studii în Armenia de azi, a ajuns la acelaş rezultat:

„Între bărbaţii adunaţi aci, eu am văzut diferite tipuri de Armeni; dela armenoizii curaţi, de tip închis, până ia tipuri mai mult nordice. M’a uimit mai cu seamă la un tânăr; cât de blond erau părul şi barba lui şi ce deschisă culoarea pielei sale, iar faţa putea foarte bine să fie a unui scandinav. Pot să spun că el se asemăna cu un lucrător suedez de cale ferată sau cu unui din aceia pe cari îi întâlnim foarte des în Norvegia”.

Constatări asemănătoare cuprinde şi cartea lui Lepsius, «Marşul spre moarte a poporului Armean, constatări ce au fost învederate în mod pătrunzător într’o scriere rezumativă a lui von Leers.

Vechiul şi cunoscutul revoluţionar armean Ruben Ter-Minassian, care cunoaşte bine Armenia, cu geografia şi populaţiile ei, spune în memoriile sale că în satele din regiunea muntoasă a Sasunului existau până la războiul mondial, Armeni de tip nordic. Şi’ndeosebl Armenii din Talvoric, — adaogă el, — erau de statură înaltă, cu părul blond şi ochii albaştri; ei erau viteji, imperioşi, grosolani, îndătădnici, răsbunători, mândri şi darnici.

* * *

Studiul literaturii armene moderne ne-ar fi condus fără în­doială la o concluzie identică. În acest cadru, cu părere de rău, nu putem atinge această latură a chestiunii, — să rămână, însă, bine stabilit, că literatura populară armeană de azi, ne pune la îndemână numeroase justificări pentru această presupunere.

Cunoscătorul cântecelor populare armeneşti ştie, de pildă, că acolo adesea fetele blonde sunt cântate de către iubiţii lor ca idealuri de frumuseţe, şi vice versa. În unele cântece populare sunt preţuite părul blond al fetei şi al băiatului armean, iar în altele corpul lor vânjos şi înalt, ochii lor azurii ca marea, iar în altele faţa lor luminoasă va fi comparată cu un soare scânteind în zare sau cu o lună revărsând lumini.

Adesea fele şi băieţi din clasa nobilă sunt înfăţişaţi în felul acesta.

O singură poemă populară care redă dialogul dintr’o pereche de tineri nobili îndrăgostiţi ne descrie în linii plastice icoana acestui tablou ca într’o operă picturală; talia ei ar fi ca un platan, ochii ei ca stelele strălucitoare din cer, iar sprâncenele ei ca luna nouă, părul auriu al adoratelor asemănat cu razele soarelui, iar pieptul lor ca zăpada proaspătă de pe munţi.

Într’adevăr, adeseori în ochii poetului popular armean, bru­netele devin idealul frumuseţii, dar şi blondele sunt de multeori reprezentate ca atare. Ca o altă dovadă ne serveşte faptul că nume de persoane care exprimă tocmai caracteristicele tipului blond nu lipsesc: Ţolac (cei cu ochii luminoşi), Hojag (cel cu ochii albaştrii), Tirada (cel cu ochii de foc), Hranuş (ca focul) şi altele asemănătoare.

Bărbaţi şi femei cu ochii albaştri însă cu sprâncene închise, sunt reprezentaţi izolat la poporul armean.

Tot aşa ne întâlnim cu Armeni cu barbă blondă, dar cu păr brun.

* * *

Ca izvor principal pentru cercetarea rasei armeneşti trebu­iesc iuate în considerare înainte da toate legendele vechi ale ţării. Moise din Khoren na-a transmis un material preţios. Chiar dacă el n’a trăit la sfârşitul sec al V-lea şi la începutul celui de al VI-lea, ci mal târziu, ceeace pare a îi mai probabil, — totuşi opera lui istorică rămâne de o importanţă capitală. Însă legen­dele şi fragmentele mitologice pe care în parte, le-a auzit şi le-a notat el însuşi, din gura poeţilor populari şi a bătrânelor povestitoare, provin fără îndoială din timpuri străvechi şi oglindesc intuiţia populară a Armenilor vechi, despre idealul frumuseţii şi a bărbăţiei, despre structura corpului şi a calităţilor sufleteşti ale străbunilor lor şi ale eroilor naţionali.

Aci ne surprinde faptul că aceştia din urmă, în măsura în care ne este înfăţişat exteriorul lor in aceste legende, reprezintă în mare parte caracteristicile tipului blond.

Ştiinţa germană învederase acest lucru încă deacum câteva decenii.

Citim în „Introducere în istoria limbei greceşti” a Iui P. Kretschmer (Gottingen, 1896, pag. 33) că într’o <<lucrare azi

aproape cu totul dispărută» datorită lui I. Kruger se găsesc următoarele constatări:

<<În Asia, în văile ascunse ale munţilor stau păstrate încă, popoare pur arice. Moise din Khoren descrie pe Haic cu un corp uriaş, cu părul blond şi ochii cenuşi>>.

De o valoare deosebită este legenda mitologică a lui Vahakn — cel mai vechi fragment existent de poezie populară ar­menească, despre care vorbesc legendele ţării. (Moise din Khorea, I, 31).

Legenda ne trasmite astfel naşterea Iul Vahakn :

„Erau în zămislire, cerul şi pământul

„În zămislire şi marea purpurie

„O trestie creştea din mare

„Şi fum şi vâlvătăi eşiau din trestie, „

Şi din vâlvătăi un copil bălai;

„El avea părul de foc

„De pălălăi îi era barba

„Şi nişte sori îi erau ochii”.

După ce Moise dia Khoren ne redă cuvânt cu cuvânt această legendă populară, mai adaugă; <<Aceasta au cântat-o câţiva, acom­paniaţi de liră şi noi le-am auzit cu propriile noastre urechi>> (I, 31).

Apoi el redă numai conţinutul urmării legendei:

<<După acea — se spune în balada — ei s’a luptat contra balaurilor şi i-a învins. Se mai povestesc despre el şi alte is­prăvi eroice asemănătoare cu cele ale Iui Herakles>>.

După cum se vede cea mai veche legendă armeană descrie pe Vahakn cu înfăţişarea unui tip nordic.

Strămoşul Armenilor, Haic, era, — aşa povesteşte o altă legendă — un arcaş puternic, un uriaş. El era frumos şi crescut înalt, cu părul creţ, şi ochii plini de viaţă (Cartea I, Cap. 9-11).

Despre eroul rege armean Tigran, citim:

<<Acest Tigran, cel blond, cei cu frumosul păr creţ, faţa clară şt ochii blânzi — cel înalt cu umeri laţi, cu şolduri puternice şl picioare frumoase>>.

Monedele lui Tigran şi acele ale urmaşilor săi, precum şi ale altor regi armeni cu figurile lor, sunt în această privinţă deasemenea bogate în ştiri. — Să amintim mai departe un pasaj din Faustus din Bizanţ unde el vorbeşte despre regele Arşac II (sec IV-lea) şi regina Paranţem. După ce Arşac a luat de soţie

pe Paranţem, cu cât el o iubea mai mult, cu atât mai mult îl ura ea pe el. Ea spunea: <<Ei este gras şi de culoare brună>> („Istoria”, Cartea IV-a, cap. 15). Culoarea brună a lui Arşac era deci una din cauzele pentru care el nu putea să câştige dragostea frumoasei Paranţem.

Din cele spuse până aci, rezultă că tipul blond era pe primul plan, în rândul familiilor domnitoare ale Armenilor.

Prof. M. Abeghian compară chipul lui Vahakn cu cel al lui <<Donar germanic. Mai departe tipurile de eroi înfăţişate la Moise din Khoren <<amintesc cu exteriorul lor, pe cei din Nibelungii. Tipul lui Haic, Tigran sau Vahakn se identifică aproape total cu cel germanic al lui Wotan şi cu al urmaşilor săi>>.

<<Priviţi din punct de vedere antropologic; eroii noştri aparţin neapărat tipului nordic, blond şi cu părul creţ>>, scrie G. Vanţian.

Cercetările prof. M. Minasian l’au condus la încheieri ase­mănătoare.

* * *

Preistoria şi istoria mai veche a Armeniei oferă alte dovezi în sprijinul presupunerilor de mai sus.

Herodot Eudoxius, Strabon şi alţii sunt de părere, în mod formal, că strămoşii Armenilor, au provenit din Tracia şi că ei erau de aceiaşi origină cu Frigienii. Unii dintre istoricii Armeni de mai târziu sunt de aceiaş părere. Koriun (sec. V.) numeşte pe Askaoas drept autor comun al rasei Armene şi a celei Frigie­ne. El indică pe cei dintăi drept «poporul Askanasian». După el Askanas ar fi emigrat din Armenia în Frigia. Istoricul loan, care a trăit mult mai târziu, — catolicos între anii 889—931, — numeşte Tracia patria străveche a Armenilor, iar pe Askanas deasemenea drept strămoşul lor. Emigrările Armenilor şi a Frigieniior din Balcani spre Asia Mică, cad în a doua jumătate a celui de al doilea mileniu în. Christos.

Abia cu încetul au înaintat cei dintâi spre răsărit şi au cucerit însfârşit ţara Khalţilor, care de atunci este cunoscută sub numele de Armenia. Că aceste popoare cuceritoare: Tracii, Frigienii şi Armenii erau indogermani este ştiut. Cărei rase antro­pologice, însă, aparţineau ei ?

Guather numeşte pe Traci şi pe Frlgieni, cari pe la 1200 în. Chr. au zguduit împărăţia Hittiţilor, «nordici pronunţaţi». Din această grupă făceau parte şi Armenii.

Amestecarea lor ulterioară cu Hittiţii şi cu Khalţii a mo

dificat, fireşte, tipul ior pronunţat nordic, dar rasa cuceritoare a Armenilor a păstrat mai departe limba sa indogermană şi a transmis-o popoarelor subjugate din Asia minoră (Vorderasien).

În sfârşit, nu trebue să rămână neamintit tipul preistoric al ţării. Şi el a avut o influenţă oarecare, în formarea definitivă a poporului armean. Etnograful şi arheologul armean Lalaian a desgropat vre-o 500 de morminte din timpul «pietrei tinere şi al bronzului» înăuntrul hotarelor Armeniei de azi.

Lucrări asemănătoare au realizat şi cercetătorii străini. Re­zultatele obţinute de el arată că populaţia străveche se compunea mai întotdeauna dintr’o rasă cu craniul lung. «Comparaţia craniilor desgropate, cu acelea actuale de rasă nordică cu cra­niul lung, indică o asemănare izbitoare». Astfel încheie Lalaian rezultatele unor experienţe de mai mulţi ani.

Acest popor cu craniul pronunţat lung (Index dela 65,3 până Ia 73,9) a stat multă vreme, până aproape în a doua jumătate a mileniului al II-a, în. Chr., în Armenia.

Triburile cu craniul scurt al raselor «preasiatice» (Vordera-siatische Rasse) au venit acolo mult mai târziu drept urmaşi ai celor cu craniul lung. După aceea au urmat Armenii indogermani.

Ca ori ce alt popor nu este deci nici poporul armean, de rasă pură. Insă după origina şi limba sa, după istoria şi cultura sa, după concepţia sa despre lume şi viaţă (Weltanschaung), după firea sa, el face parte neapărat dintre Arienii cei mai vechi.

Dr. Artaşes Abeghian

Advertisements

~ by arevahar on September 5, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: