Cronica culturii armene-PERIOADA IV. Dinastia lui Artaxias-PERIODA V Dinastia Arşacizilor – H. Dj. Siruni

Cronica culturii armene

PERIOADA IV. Dinastia lui Artaxias.

Anul 190 (în. Chr.). Pe tronul Armeniei se urcă Artaxias I, care introduce în puternicul său stat organizaţii militare, organizează educaţia naţională, orândueşte nobilimea, înfiinţează orga­nizaţii juridice, şi cu sugestia lui Anibal, clădeşte capitala sa Artaşat, pe care Strabon o numeşte „frumoasa” (vol. XI, cap. XIV, pag. 6), iar Plutarch „mare şi foarte frumoasă” (vol. III, pag. 580). Cu toate că Artaxias dădea impuls culturii eline în Armenia, totuşi se silea să-i dea un accent armenesc şi căuta să răspândească limba armeană în toate ţările de sub dominaţia sa.

Anul 149 (în Chr.). După spusele lui Moise de Khoren, la această dată ar fi scris Maribas Catina istoria sa. După Moise, când Vagharşac a venit în Armenia ca rege a căutat urme ale istoriei Armenilor; n’a găsit, şi a trimes pe asirianul Maribas, care cunoştea limba caldeeană şi greacă, la Niniva cu o reco mandaţie adresată fratelui său Arşac. Maribas a găsit în biblioteca din Niniva o carte în limba greacă, tradusă din caldeeană, din ordinullui Alexandru, şi în care a găsit istoria Armenilor începând dela Haic până în zilele lui Alexandru şi transcriind-o în limba greacă şi caldeeană a adus-o la Mâdzbin, unde s’a păstrat în muzeul regal.

Mulţi învăţaţi şi-au exprimat îndoiala asupra autenticităţii operei lui Maribas; dintre aceştia Katremer şi August Carrier, demonstrând că cu două secole înainte de Christos nu mai exista Niniva, Alexandru nu avea nici timpul şi nici dorinţa de a da să se traducă opere istorice, în biblioteca amintită nu putea să existe cărţi pe vremea aceea, ci cel mult inscripţii pe cărămizi, etc

Înainte cu câteva decenii s’a găsit în Biblioteca Naţională din Paris „O cronică a lui Maribas Cătina”, aproape asemănătoare izvorului lui Moise de Khoren. Moise de Khoren a schimbat însă nume, a desvoltat anumite părţi şi şi-a atribuit legendele auzite de el. Maribas a trăit, după noile constatări, în jumătatea secolului al IV-lea după Christos.

Anul 95 (în. Chr.). Se urcă, pe tronul Armeniei, Tigran cei Mare, care pe lângă că transformă Armenia într’un mare stat, o înzestrează şi cu instituţii culturale şi în anul 69 zideşte a doua sa capitală Tigranacerta, — care cu fastul său amintea de Niniva şi Babilon, — revărsând acolo binefacerile gândirii şi artei eline şi transformând-o într’un mediu cultural-artistic, unde geniul elin venea să împrospăteze gândirea armeană.

Anul 66 (în. Chr.) — 24 (după Chr.). La această dată a trăit geograful grec Strabon care ne comunică date preţioase şi despre Armenia, despre situaţia sa geografică şi despre civilizaţia sa. Strabon (Geographie, Paris, 1864 t. XI, chap. XIV. P. 6) declară ca „frumoasă” capitala Armeniei Artaşat, mărturiseşte că toţi idolii persani aveau idoli corespunzători şi la Armeni (t. II. pag. 417), şi face aprecieri elogioase despre caii Armeniei (pag. 463).

Anul 56 (în. Chr.). Se urcă pe tronul Armeniei succesorul lui Tigran cel Mare, Artavasd, care cu toate că a fost un suveran slab, a fost un iubitor de literatură şi artă, el însuşi fiind autor de opere teatrale şi istorice.

Anul 53 (în. Chr.). Plutarch aminteşte de înscenarea tragediei autorului grec din sec. V. (în. Chr.) Euripide, numită „Bachusienii” în palatul regelui Artavasd al Armenilor, supranumit şi „elinofii”.

Anul 31 (în. Chr.). Antoniu ordonă decapitarea lui Artavasd din ale cărui opere, din nefericire, nu ne-a parvenit nici una, dar ale cărui tragedii au fost văzute de Plutarch (50 — 149 după Christos).

Anul 8 (în. Chr,). Dionisie din Halicarnas, mort în preajma anului 8 în. Chr., face cercetări în ceeace priveşte legăturile dintre Armeni şi Phrigieni.

Anul 1 (după Chr.). Moartea lui Tigran al IV-lea cu care ia sfârşit dinastia lui Artaxias, şi se deschide epoca influenţei romane în Armenia, care timp de două veacuri şi jumătate ţine sub dominaţia sa culturală poporul armean, cu toate că influenţa partă se încăpăţâna să nu-i cedeze locul.

Italienii veniţi aci ca prizonieri, comercianţi, agenţi diplomatici, armatele romane în trecere prin Armenia, devin factorii civilizaţiei romane printre Armeni. Un rol nu mai puţin important îl joacă suveranii de cultură romană de pe tronul Armeniei, cum au fost Tigran al V-lea şi Tigran al Vl-lea, precum şi Tirtad (62 — 107) care s’a dus la Roma ca să capete coroana regală dela Neron şi cart la întoarcere a adus cu el numeroşi conducă­tori, meşteri şi literaţi italieni, pentru ca să reconstruiască ora­şele şi bisericile dărâmate din timpul răsboaielor. Arhitectura romană a lăsat chiar urme în Armenia, după cum s’a constatat din săpăturile cari au scos la iveală ruinele cetăţii din Garni clădită în primul secol după Christos.

PERIODA V.

Dinastia Arşacizilor

Anul 62. Se urcă pe tronul Armeniei Tirtad I sau Tirit, fratele regelui Vagharş al Părţilor, care cucerind Armenia îi impune ca rege pe fratele său. Roma nemulţumită de acest fapt, trimite soldaţi contra Armeniei pentru ca pe urmă să-1 oblige pe Tirdat sa vie şi să exprime fidelitate lui Neron. Cu Tirdat îşi fac intrarea în Armenia influenţele partă şi romană. Pe de o parte în timpul lui Tirdat şi al urmaşilor săi, felul de viaţă part este acela care domină în Armenia, — se alcătuesc clasele feudale şi sistemul judeţelor feudale, dar mai cu seamă credinţele mazdeice, — iar pe de altă parte civilizaţia romană începe să răsară până în Armenia.

Este de ajuns să amintim acea măreaţă construcţie de stil roman pe care Tirdat o construeşte în fortăreaţa Garni, ale cărei ruine se găsesc şi până astăzi în Armenia, şi care prezintă un excepţional interes pentru savanţi, pentrucă Garai, — pe care poporul armean îl numeşte şi până astăzi „Tronul lui Tirdat, — este unic în felul său în Armenia.

Anul 224. În Persia ia sfârşit, dinastia partă căreia îi urmează Sasanizii. Aceştia îşi fac preocuparea de căpetenie de a reînvia vechea splendoare a coroanei persane, de a stăpâni pe vecini şi mai cu seamă pe poporul armean care căzuse în mâinile Apusului.

În timpul Sasanizilor Armenia devine teatrul influenţelor bizantină şi persană, mai cu seamă acele părţi ale căror hotare erau supuse frecventelor schimbări, şi împreună cu influenţa politică, pătrunde în Armenia şi pecetea civilizaţiilor bizantină şi persană.

Anii 250 — 320. În acest timp a trăit filologul grec, Eusebiu din Cesarea autor a două mari opere, — „Istoria bisericească”, care cuprinde istoria bisericei creştine dela naştere până la înce­putul secolului al IV-lea, bazat adesea pe isvoare autorizate şi „Cronica” care cuprinde istoria vechilor naţiuni precum şi table cronologice.

Aceste două lucrări sunt traduse în armeneşte în sec. V-lea şi au fost adesea utilizate ca isvoare de istoricii armeni. Originalul grecesc al „Cronicei” a fost din nefericire pierdut şi din ea au rămas numai citatele pe cari le găsim în lucrările altor istorici. Însă datorită versiunii armeneşti a acesteia, din care s’a găsit un exemplar în sec. al XVII-lea, a fost tradusă din nou în greceşte şi latineşte de doi părinţi Mechitarişti, Avcherian şi Zohrabian.

Anul 287. Se suie pe tronul Armeniei Tirdat cu ajutorul împăratului Diocleţian. El se refugiase la curtea romană în anul 242, abia în vârstă de 2 ani, după ce tatăl său Regele Khosrov fusese ucis, în urma unui complot urzit de Perşi. Tirdat e unul din suveranii, cari au cultivat la poporul armean gustul artelor şi culturii apusene.

Dar el va rămâne nemuritor în istoria culturii armene prin aceea că a decretat creştinismul drept religie de stat şi a căutat să-1 răspândească în sânul poporului său, — fiind susţinut în această acţiune a sa de primul şef al Bisericei armene, Grigore Luminătorul.

Anii 290—301. Armenii primesc creştinismul în mod oficial. Împreună cu Creştinismul se deschide poporului armean un câmp nou de activitate culturală.

„Primind Creştinismul, spune Valery Brusov, Armenii s’au legat în mod definitiv cu lumea apuseană, cu Europa creştină, în cursul tuturor secolelor următoare ei au rămas credincioşi religiei lor şi n’au fost înfrânţi de islamism, care mai târziu prin puterea forţei era să supună majoritatea popoarelor din pridvorul Asiei. Creştinismul a deschis o prăpastie de neînvins între Armeni şi Perşi”.

În acest fel cultura apuseană este aceea care a început să menţină gândirea armeană sub influenţa sa, cu toate că civilizaţia orientală n’a rupt toate legăturile, cu sufletul armenesc, datorită influenţei asiriene care era încă puternică în Armenia, mai cu seamă în primele secole ale creştinismului.

Anii 290 — 302. Între aceste date se presupune că ar fi avut loc distrugerea urmelor păgânismului în Armenia, cu ocazia impunerii oficiale a creştinismului poporului armean, — scrupuiozitate, care dacă a grăbit pătrunderea obiceiurilor creştineşti în poporul armean, a devenit cauza pierderii a numeroase urme ale perioadei civilizaţiei păgâne armeneşti, nu numai prin dărâmarea templelor ci şi a statuelor din ele, precum şi a vechilor scripte care erau depozitate în templele armeneşti. Astfel Aghatangelus vorbind despre templele din Armenia dărâmate de mâna lui Grigore Luminătorul, aminteşte printre statuele doborâte cu această ocazie de cea a zeului Aramazd din Ani, a zeiţei Anahit din Artaşat şi Eriza, a lui Nane din satul Tiln, a lui Mihâr din Bagaraidj, a lui Barşamina din Tordan etc.

Anul 303. Grigore Luminătorul clădeşte catedrala din Ecimiadzin.

Această primă construcţie a catedralei din Ecimiadzin durează până în anul 583, când este reparată de Principele Vahan Mamiconian, pentru ca în anul 618 să fie aproape reconstruită prin sârguinţa catalicosului Komitas. Odată cu catredala din Ecimiadzin s’au clădit deasemeni bisericile Hripsime, Gayane şi Şoghacat. Biserica Hripsime a fost reconstruită în anul 618 din îndemnul Catolicosului Komitas, Gayane în 630 de către Catolicosul Ezâr, iar Şoghacat în anul 1694 de Catolicosul Nahapet.

Anul 308. În Atena se aminteşte de oratorul armean Paruir Haicazn (Proeresius). Paruir este unul dintre acele elemente valoroase pe care poporul armean le-a împrăştiat cu dărnicie pe pământul ţărilor străine. Izvoarele armeneşti nu spun nimic despre el; biograful său este grecul Eunabius care a trăit în acelaş timp cu el. După Eunabius Paruir din copilărie ar fi venit din patria sa Armenia în Andiochia şi ar fi studiat oratoria în auditorul lui Ulpianus, câştigând o mare faimă. Concurenţii săi l’au expulzat din Atena, unde s’a reîntors numai după schimbarea principelui.

Principele a propus un concurs între Paruir şi ceilalţi oratori cari au făcut tot posibilul ca să-1 facă să rateze, şi pentru ca să vorbească improvizat i-au ales un subiect foarte greu. Paruir a rugat să se noteze cuvânt cu cuvânt cele vorbite de el; cu această ocazie el a ţinut cea mai frumoasă cuvântare a sa. Şi pentru ca stenografii să nu fi greşit prima dată, în uimirea generală a publicului, a repetat cuvânt cu cuvânt discursul său. Intrigile concurenţilor săi n’au luat sfârşit. Împăratul Constant l’a chemat în Cullia, dar şi acolo şi-a câştigat o mare faimă.

A biruit şi în Roma, unde i-au ridicat şi o statue cu următoarea inscripţie: „Regina Roma, Regelui Cuvântului”. La întoar­cerea lui Paruir în Atena, împăratul Constant i-a promis să-i dea tot ce vrea, afară de titlul militar pe care i-l oferise deja.

Paruir îşi reluă locul pe scaunul oratoriei din Atena. Împăratul Iulian care avea deasemeni pretenţii de oratorie, îl numea ,,râu, bogat şi fără piedici la oratorie”. Paruir a murit în vârsta de 95 de ani, plin de onoruri şi faimă.

H. Dj. Siruni

Advertisements

~ by arevahar on September 6, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: