Cronica culturii armene-VI. ARMENIA CREŞTINĂ – H. Dj. Siruni

VI. ARMENIA CREŞTINĂ

În cele cinci capitole precedente am descris etapele prin care a trecut poporul armean, pentru ca la sfârşit să ajungă la o cultură proprie. Datele pe cari le-am expus, împreună cu evenimentele şi figurile corespunzătoare, n’au fost pentru a scrie istoria culturii armene, ci pentru a sublinia îndeosebi epocile de influenţă prin care a trecut poporul armean în decursul secolelor, pentrucă deabia în secolul al lV-lea sufle­tul armenesc îşi începe dibuirile definitive întru căutarea cul­turii sale proprii.

Anul 300-325. — Acest prim sfert de veac al Armeniei, tre­cută în mod oficial la creştinism, este o epocă în istoria culturii armene care a jucat un rol covârşitor pentru desvoltarea ulte­rioară a gândirii şi artei armene.

În primul rând, în această epocă începe penetraţia influen­ţei eline şi asiriene în Armenia precum şi altoiul elementelor apusene asupra gândirii armene. Într’adevăr Armenia creştină îşi ia la început hrana sufletească din Capadocia şi Mesopotamia unde se formaseră de mult nuclee religioase creştine şi unde erau nevoiţi să se îndrepte popoarele noui trecute la creştinism pentru a-şi căuta hrana spirituală.

Pătrunderea acestor două influenţe se accentua mai cu seamă prin aceea că fondatorii creştinismului armean, în preocuparea lor pentru adâncirea creştinismului în poporul armean, invitau în Armenia slujitori spirituali din Cezaria şi Edessia, şi trimeteau în aceste oraşe pe fiii slujitorilor vechilor temple pă­gâne pentruca să înveţe noua religie. Din această cauză s’au întrebuinţat limbile greacă şi asiriană în bisericile din Armenia aproape un secol, familiarizând astfel Armenia creştină cu con­cepţiile filosofice ale scriitorilor bisericeşti greci şi asirieri şi ţinând intelectualitatea armeană sub influenţa gândirii eline şj asiriene.

Însă această perioadă a fost decisivă mai ales din punct de vedere al fizionomiei ulterioare a culturii armene. Conducătorii poporului armean, dinastia şi clerul în timp ce făceau toate încercările ca Armenia să se identifice cu spiritul nouei religii întrebuinţând adesea mijloace de forţă, pentru ca urmele păgânismului să fie distruse în toată ţara, poporul armean arată o împotrivire instinctivă, ca să nu capituleze în faţa credinţelor impuse de noua religie, luptând ca să păstreze datinile şi obi­ceiurile păgâne, şi ceeace găsea propriu şi drag în vechile tra­diţii. Această luptă surdă care era să se continue şi în secolele ulterioare, a avut ca rezultat că poporul armean a rămas legat de tradiţiile sale seculare, păstrând urmele lor şi în noua religie, obligând pe conducătorii lui sufleteşti ca tradiţiile de odinioară ale poporului armean să fie acomodate creştinismului. Astfel în exercitarea căitului creştinesc rămân să se amestece multe din cul­turile vechi, să se păstreze sărbătorile de odinioară în sărbătorile creştineşti şi cu toată dărâmarea templelor şi a idolilor, să nu se atingă de multe din tradiţii.

În felul acesta biserica creştină armeană a adoptat multe din obiceiurile păgâne armeneşti; astfel a fost menţinută vechea sărbătoare a Vartavar-ului, unind-o cu ziua Schimbării la faţă („Ani” vol. II, p. 21). Deasemeni s’a păstrat obiceiul pelerinagiilor, a cultului morţilor, etc.

Din primul sfert al veacului IV-lea începe prin urmare o sinteză a sufletului şi a culturii armene, contopindu-se arhaicul cu modernul, veneticul cu autohtonul, realizându-se astfel chiar şi sub influenţele străine, o originalitate care a constituit linia fundamentală a gândirii şi a artei armene în decursul veacurilor.

Anul 311. — Primul răsboiu religios pe care l’au purtat Armenii pentru creştinism contra împărăţiei romane. Într’adevăr în acel an unul din cei trei Cezari ai împărăţiei, Maximinus Daia, din fanatism păgân, a început să prigonească pe creştini, şi în acest scop a atacat Armenia, însă fiind complectamente înfrânt a fost nevoit să fugă dinaintea armatei armeneşti: “Acest tiran, spune Eusebius, s’a războit şi contra Armenilor, cu acel popor care dela început a fost prieten şi de ajutor Grecilor. Văzând că aceştia sunt creştini şi că dau dovadă de mare ve­neraţie faţa de Dumnezeu, tiranul a început să-i prigonească şi i-a obligat să aducă jertfe idolilor şi animalelor sfinte; astfel în loc să aibe prieteni şi-a găsit duşmani, în loc de fraţi de arme şi-a adus răsboinici contra sa… Însă a suferit înfrângeri repetate în războiul contra Armenilor. (Eusebius, „Istoria Bisericească”, partea IX, cap. 8).

Anul 313. — Faimosul decret din Milan,— prin care împăratul Constantin a declarat creştinismul religie liberă în hotarele îm­părăţiei sale, pentru ca peste puţin timp să adere şi el la ea, — a dat prilej ca să se întărească legăturile între împărăţia creştină şi Armenia creştină, legături cari din când în când erau să de­vie mai simţite pentru ca să separe poporul armean de vecina sa de veacuri, Persia, şi ca să stingă influenţa artei sale.

Anul 315. — Ca supliment la diferitele manuscripte ale isto­ricului armean Agathangelus există şi unul numit „Pacts pe care se spune, că întovărăşind pe regele Tirtad în călătoria sa la Roma, şeful spiritual suprem al Armenilor Grigore Luminătorul l’ar fi încheiat cu Papa Silvestru ca un fel de tratat bisericesc.

Acest manuscript a dat şi dă loc la vii discuţii mai cu seamă între clericii armeni gregorieni şi catolici, aceştia din urmă recunoscându-l ca valabil şi prin urmare dovadă a dependinţei milenare a bisericii armene de Roma, iar gregorienii declarându-l apocrif, creaţie a ultimelor secole şi legat de isto­ria lui Agathangelus.

Anul 321. – Regele Tirdat III-lea dărueşte rudelor sale, familiei Gamsaragan, oraşul Ani, când acesta se găsea încă în stare primitivă. (G. Basmagian, „Prezentul şi trecutul oraşului Ani”, „Pazmaveb”, 1933, pag. 263). Este cea mai veche rela tare pe care o avem despre viitoarea Capitală a Bacratizilor, care mai târziu era să devie cel mai strălucit focar al culturii armene.

Anul 325. – Primul conciliu ecumenic din Niceea, la care participă şi Armenii prin Catolicosul Aristaghes, fiul şi ur­maşul lui Grigore Luminătorul. Conciliul dela Niceea este primul act prin care biserica armeană intră în relaţiuni cu bise­rica în general, şi care era să se întărească mai târziu prin conciliile dela Constantinopol şi Ephes, pentru ca să dureze până în anul 451, adică până la conciliul din Calchedon, când biseri­ca armeană taie legăturile cu celelalte biserici, păstrând auto­nomia sa pe baza principiilor primelor 3 concilii ecumenice, slă­bind în felul acesta relaţiile spirituale şi culturale cu Bizanţul.

Anul 326. — Data probabilă a morţii lui Grigore Lumină­torul, care a fost factorul cel mai important al creştinizării Ar­menilor. Cu toate că de mult timp creştinismul ocupa un loc printre Armeni, chiar în primul secol dela Christos, şi era adesea practicat liber în Armenia, având chiar episcopi, totuşi Grigore Luminătorul a fost acela care a făcut din creştinism religia oficială cu concursul regelui Tirdat. Grigore Luminătorul a fost acela care a eliberat în mod definitiv sufletul poporului armean de influenţa răsăritului şi a aruncat o punte statornică spre Apus.

Anul 328. — Data fundării Constantinopolului. Apusul, după această dată, se prezintă Răsăritului cu fizionomia grecească, în locul celei romane de odinioară. Persia are ca rivală, în locul Romei, Bizanţul, şi pentru Armenia Bizanţul este deacum acela care contracarează Persia în relaţiile sale externe. Ezitările po­litice ale Armeniei au loc deacuma între Bizanţ şi Persia, tre­când adesea de partea vecinului creştin. Însă, mai cu seamă Bizanţul devine — şi aceasta pentru secole îndelungate — foca­rul gândirii europene şi centrul ştiinţelor creştine. Armenia dea-semeni primeşte deacolo altoiul intelectual şi acolo studiază şi se specializează mulţi din muncitorii intelectuali armeni cari aveau să ia parte la renaşterea culturală a poporului armean în prima jumătate a secolului al V-lea.

Anul 331. — Data probabilă a morţii regelui Tirdat al Ar­meniei. Născut în anul 240, şi refugiat în timpul uciderii tatălui său Hosrov, la curtea din Roma în vârstă de abia doi ani, în anul 287 a venit să ocupe tronul tatălui său cu concursul îm paratului Diocleţian. La început apărător înfocat al credinţelor strămoşeşti, însă trecut mai târziu la creştinism, regele Tirdat a fost cel mai de seamă element pentru propagarea creştinismului în Armenia, întrebuinţând la nevoe mijloace de constrângere. Regele Tirdat a fost acela care prin tratatul încheiat cu împă­ratul Constantin, a legat Armenia de vecinul său creştin şi trep­tat l’a eliberat de influenţa politică şi culturală a Persiei, cu toate că au mai rămas întotdeauna în Armenia aderenţi ai orientaţiei persane, mai cu seamă în regiunile limitrofe Persiei.

Anul 300—325. – Se spune că în primul sfert al veacului al IV-lea a activat Zenob de Glag. Din propria sa mărturie el ar fi de neam asirian şi că ar îi fost adus din mânăstirea din Cezaria de către Grigore Luminătorul şi făcut stareţ al mânăstirei Innagânian (Sf Garabet din Taron). A scris o istorie înce­pând dela moartea regelui Hosrov (240) şi până la vitejiile regelui Tirdat, o istorie care a fost de preţ pe vremuri, când nu se făcuse încă lumină asupra vechilor cronicari, şi pe care ştiinţa o refuză acuma ca fiind operă a secolului al IV-lea, atribuind-o chiar lui Hovhan Mamigonian (sec. VII), având asemănări cu sti­lul întrebuinţat de el şi conţinând chiar asemănări de capitole.

Să mai adăugăm că întâlnim la vechii cronicari armeni un obiceiu uzitat în aceste secole, când autorii în dorinţa lor de a da o mai mare autenticitate faptelor istorisite de ei sau pentru ca să dea o mai mare autoritate părerilor lor, se declarau con­temporani ai epocilor povestite de ei, câteodată ascunzându-se în dosul numelui unor persoane cari într’adevăr au trăit în acea perioadă.

Mânăstirea Innagânian, al cărui stareţ se aminteşte a fi Zenob de Glag, era una din localităţile cele mai venerate ale Armeniei păgâne, acolo fiind templul eroului naţional legendar, zeul Vahakn şi a doi idoli numiţi Ghisane şi Demeter. Acesta a rămas un loc venerat şi în timpul creştinismului, de data aceasta închinat Sfântului Garabet, rămânând la mijlocul sărbăto­rilor populare pe care poporul armean le ţinea odată pe an, la început ca un fel de serbări olimpice, iar mai târziu ca pelerinagii populare.

Istoria lui Zenob de Glag este tradusă de două ori în limba franceză:

„Histoire de Daron”, par Zenob de Kiagh, eveque syrien, traduite pour la premiere fois de l’armenien, par ev. Prud-homme, Paris, 1864.

„Histoire de Daron”, par Zenob de Glag, traduction nouvelie de V. Langlois. Collection des historiens anciens et modernes de l’Armenie. Tome I, Paris, 1867, pp. 333 — 355.

Anul 311 —383. — Între aceste date se presupune a fi trăit Vulfila, de origină armeană, şi episcop al Vizigoţilor, care a tra­dus Biblia în limba gotică, după cum constată Prof. Maurer. Vulfila este socotit ca unul din reprezentanţii gândirii, pe care poporul armean i-a risipit printre popoarele străine în decursul veacurilor.

Anul 333—340. — Anii domniei regelui Hosrov cel Mărunt, care cu toate că a fost un suveran slab, a dat mare avânt lu­crărilor de refacere a ţării. Mai întâi a părăsit Artaşatul, capitala de odinioară, care devenise neprielnică din cauza schimbării al­biei râului Arax, şi a fondat oraşul Dwin, înzestrându-1 cu pa­late domneşti. A scos la capăt o lucrare de refacere în stil mare, plantând o pădure mare, începând dela Garni până la Dwin şi deacolo până la Artaşat, operă uriaşă la care a participat toată ţara, sub forma muncii obligatorii.

Anul 340. — La această dată termină Agathangelus istoria sa. El este una din figurile cele mai proeminente ale vechilor cronicari armeni. Naţionalitatea, personalitatea şi data când a trăit el, a fost timp îndelungat obiect de discuţie în lumea isto­ricilor. Ceeace s’a dovedit este că el n’a fost secretarul regelui Tirdat, nici contemporanul lui, cum mărturiseşte el despre sine, ci un istoric armean de mai târziu, ascuns sub numele de Agathangelus. Filologia armeană este recunoscătoare lui Agathange­lus pentru acele relatări despre o perioadă de jumătate secol (290—340), dela decadenţa Părţilor până la moartea lui Grigore Luminătorul, mai cu seamă pentru cunoştiinţele ce cuprinde des­pre religia armeană păgână, cunoştiinţe ale căror aproape unic isvor este el.

Istoria lui Agathangelus este tradusă în limbile latină, italiană, franceză şi germană.

P.Stiliing: Acta Sanctorum, Septembris Ţomus VIII, Antverpiae, 1762, p. p. 295 — 319, 320 — 413.

Storia di Agatangelo, versione italiana, ilustrate dai monaci armeni Michitaristi, riveduta quanto allo stile da N. Tommasco. Venezia, 1843.

Histoire du regne de Tiridate et de la predication de Saint Gregoire l’Illuminateur, de Agathange, traduite pour la premiere fois en franţais, par V. Langlois. Collection des

historiens anciens et modernes de l’Armenie. Tome I. Paris. 1867. p. p. 99 — 194.

Agathangelus, herausgegeben von Paul de Lagarde, Gottingen, 1844. p. p. 1 — 163.

Bekehrung Armeniens durch den heiligen Qregor Ulu-minator, Wien. p. p. XIX + 200.

Anul 353—373. – Se urcă pe tronul catolicosatului armean Nerses cel Mare, al cărui nume este strâns legat de istoria ci­vilizaţiei poporului armean, el fiind iniţiatorul fondării unor azi­luri, orfelinate, ospicii şi spitale, şi animatorul eforturilor depuse pentru înnobilarea felului de viată al poporului armean.

Nerses cel Mare a mai fost şi răspânditor de cultură; el năzuia să răspândească în poporul armean spiritul creştinesc şi „să înfiinţeze şcoli greceşti şi asiriene în toate ţinuturile Arme­niei” (Phaustus, Veneţia, 1883, pag. 78).

Este adevărat că un an înainte de Nerses, Armenia şi-a avut spitalul ei, când, în jurul anilor 260 – 270 sora lui Theodor din Salahunik, principesa armeană Alvida, întemeiază primul spi­tal al Armeniei creştine, special creiat pentru leproşi, în regiunea Salahunik, lângă izvorul numit Arbenut. Spitalul înfiinţat de principesa Alvida anticipează cu un veac pe cel întemeiat de femeia romană Fabiola în sec. al Vl-lea în anul 380, pe care Sf. Jerom din greşeală îl socoteşte ca primul spital din lume.

(Dr. Torkomian, „La premiere Leprosarie en Armenie”, co­municarea făcută la al VIII-lea congres internaţional de istoria medicinii din 1930 la Paris).

Anul 354. — Se convoacă adunarea din Aştişat din iniţiativa catolicosului Nerses cel Mare, care, după o vizită făcută în Bizanţ, vroia să introducă şi la poporul armean în mod oficial reformele văzute acolo, precum şi în organizarea bisericii ar­mene.

El a convocat această adunare pentru ca să schiţeze regulele necesare înfăptuirii acestui plan şi însuşirii „reformelor pe cari le-a văzut în ţara Grecilor, mai cu seamă în oraşul Ţarigrad”. (Moise de Khoren, Veneţia, 1685, pag. 205).

Anul 380 — Probabil la această dată s’a născut Eznik, în

satul Kolb din provincia Giacadk. Elev al lui Mesiob, trimis în Edesia şi Bizanţ pentru ca să se specializeze în limbile asiriană şi greacă, la întoarcere devine cel mai apropiat colaborator al lui Sahak în traducerea Bibliei. Este autorul lucrării „Refu tiaţiunea Sectelor”, un studiu filosofic religios, socotit ca un monument al limbii armene din secolul de aur, şi în care, în 4 părţi consecutive, Eznik atacă adorarea naturii, religia Perşilor, dife­ritele teorii ale filosofilor greci despre religie şi ştiinţa universală şi secta lui Marcion După părerea istoriografilor, Eznik trebuie să se fi folosit în mare măsură de „Sectele” lui Epiphan şi mai cu seamă de „Despre anarhie” a lui Metodiu.

Cartea lui Eznik este tradusă în limbile franceză şi germană:

Refutation des differentes sectes des Paîens, de la religion des Perses, de la religion des Sages de la Grece, de la secte de Marcion, par le Docteur Eznig, auteur armenien du cinquieme siecle, traduit en frangais par M. le Vaillant du Florival, Paris. 1853, p. p, VIII+213.

Des Vartabet Eznik von Kolb: Wider die Secten, aus dem Armenischen iibersetzt und mitl Einleitung.lnhaits-Uebersichten und Anmerkungen versehen. Von Joh. Michael Schmid. Wien. 1900. p. p; X+210.

Anul 384. — După îndelungate lupte de dominaţie pe pământul Armeniei, Persia şi Bizanţul se înţeleg să împartă Armenia printr’un tratat încheiat între Şapuh al Persiei şi împăratul Theodosiu al Bizanţului, potrivit căruia cea mai mare parte din Armenia trecea Persiei. Poporul armean, după ce păstrase mai mult de cinci secole autonomia sa naţională, desigur bucurându-se în intervale scurte de independenţă în adevăratul înţe­les al cuvântului, pierdea de acum fizionomia sa de unitate po­litică autonomă şi împărţită în zone de dominaţie persană şi bizantină, mergea în mod fatal spre degenerare; ceeace dintr’o dată, a trezit în poporul armean instinctul de conservare, şi l-a făcut să se dedice eforturilor spirituale şi intelectuale ca bază de auto-apărare.

Anul 384. – La această dată termină Phaustus din Bizanţ istoria sa, începută în anul 337; vorbind prin urmare de o perioadă de 47 ani şi aducând preţioase informaţii nu numai despre perioada de la domnia lui Hosrov al II-lea până la faptele cari duc la prăbuşirea dinastiei Arşacizilor, ci mai cu seamă despre obiceiurile şi tradiţiile armeneşti ale acestei perioade. Aceste relatări, cari constituie câte odată singurul izvor pentru lămurirea felului de viaţă aJ poporului armean, au rămas desconsiderate din cauza caracterului lor defavorabil.

Bibliotheque historique de Faustus de Byzance, traduite pour la premiere fois de l’armenien en francais, par Jean-Bap- tiste Emine. Collection des historiens anciens et modernes de l’Armenie, Tome I. Paris. 1867. p. p, 201-310.

Anul 387. – Se urcă pe tronul catolicosatului Sahak, fiul lui Nerses cel Mare, prin urmare descendent al lui Grigore Lumi­nătorul. Arhipăstoria sa de aproape cincizeci de ani (387 — 436) coincide cu secolul de aur al poporului armean, el însuşi fiind, factorul de căpetenie al acestui secol de aur; mai întâi ca ani­mator al lui Mesrob şi apoi, colaborator la inventarea şi orân­duirea alfabetului, precum şi ca promotor al eforturilor intelec­tuale cari au urmat după inventarea literelor, prin traduceri şi lucrări originale. Astfel, el este unul din stâlpii pe care se reazimă, nu numai secolul de aur armean, ci însăşi istoria culturii armene.

H. Dj. Siruni

Advertisements

~ by arevahar on September 6, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: