Despre ţările locuite de Armeni – Nicolae Iorga

În ce priveşte Armenia, Armenii au de secole întregi deosebite patrii. Aşa încât nu vă veţi mira dacă, pe largă patria cea mai interesantă pentru dânşii şi pentru noi, Armenia cea veche, — se va vorbi şi de alte patrii, în care Armenii au fost purtaţi de soartă de-a lungul istoriei lor.

Astfel pentru a-şi da samă cineva de patria armenească trebuie să cunoască şi Armeniile din Asia Mică, munţii, lacurile, râurile, satele şi oraşele lor, apoi regiunile de colonisare armenească, peste Marea Neagră până la centrul care a fost Caffa în Crimeia, iar, peste drumul tătăresc de pe vremuri pe care au apucat Armenii, Galiţia, cu Lembergul (Liovui), Moldova-de-Nord, în fine prelungirile, pană la Focşani. De altă parte, Constantinopolul şi curentul eare a adus pe Armenii din Muntenia prin secolul al XVIII-lea şi al XlX-lea. Şi nu trebuie să se uite nici acele patrii pe care Armenii le-au găsit, în centrele sudice sau apusene ale Europei, unde natura deosebită a avut o influenţă diferită asupra lor.

Supt Caucas, în partea dinspre Marea Neagră şi mai puţin către Răsărit, unde începe alt teritoriu, se întinde ceia ce a fost odinioară vechea patrie armenească.

Această veche patrie a fost locuită secole întregi, înainte
ca de acolo, de pe platoul acesta înalt de supt Caucas, să se
coboare anumite elemente căutând Marea. Şi de pe platoul
acesta se pot căuta trei mări. Pentru Armenia de odinioară a
fost o mare nenorocire şi o mare fericire faptul că a fost aşezată în acest leagăn muntos, care seamănă cu Ardealul nostru.
Oamenii de pe platou sânt totdeauna mai feriţi, dar lăcaşul lor
îi isolează şi-i închide.

Într’un moment, Armenia cea veche a ajuns până la Mediterană, supt cel mai mare dintre regii ei, în epoca romană. Dar pe acea vreme vestitul Mitridate era rege la Marea Neagră, la Pont, şi el era rudă cu puternicul rege armenesc vecinul său. Astfel Armenii ajunseseră în Cilicia, dar Statul acesta s’a des­făcut foarte repede.

Când Statul armenesc cel vechiu, supt depărtata lui formă ultimă, a fost sfărâmat în secolul al XI-lea, de către Turci, Armenii au trebuit să-şi caute o patrie nouă. Această patrie, care se numeşte câte odată Armenia Mică — deşi unii autori nu vor să primească acest nume, — este Armenia Ciliciană.

Ea se înfăţişează deosebit de cea d’intâiu. Sânt aici munţii, Taurus şi Amanus, dar cu totul deosebiţi de aprigul Caucas şi străbătuţi de iuţi râuri mici. Astfel ea represintă din punct de vedere geografic o aşezare cu desăvârşire nouă pentru poporul armenesc.

Armenia aceasta nouă, unde se întâlnia influenţa bizantină cu puternice influenţe occidentale, france, a fost distrusă de alţi Turci pe la 1370. Pe vremea când s’a distrus Armenia Mică, Turcii fuseră însă învinşi de Mongoli, cari au fost foarte buni ocrotitori ai creştinilor la început. Şi atunci viaţa Armeniei, şi mai ales viaţa sufletească a Armeniei s’a întors în vechea patrie, în regiunea de către lacul Van. Dar a venit un timp, — niciodată un popor n’a răbdat mai multe nedreptăţi şi n’a suferit mai multe cruzimi ca poporul armenesc!, — a venit un timp când nici acolo nu se mai putea sta. Armenii au trecut atunci

Marea şi s’au aşezat pe la Caffa. Iar, când Caffa şi ea a căzut, la o sută de ani dela căderea oraşului Sis, capitala ultimei Armenii, şi anume chiar când Ştefan-cel-Mare se luptă cu Turcii pe viaţă şi pe moarte, la Podul înalt, în 1475, restul Armenilor de acolo s’au mutat şi au găsit o patrie nouă în Polonia şi în Moldova.

Dar rătăcirea la care a fost condamnată această rasă urmează. La sfârşitul secolului al XVII-lea, două sute de ani după căderea Caffei, pe la 1670 – 90, Moldova a fost teatrul luptelor îndelungate şi crude dintre Turci şi Poloni. Mulţi Armeni au trecut atunci în Ardeal şi au întemeiat două oraşe foarte puternice, Gherla şi Ibaşfălăul.

Pe lângă aceasta, chiar de când s’a desfăcut Armenia Mică, s’au desprins câteva elemente care s’au aşezat în Italia. Regele Leon s’a dus chiar la Paris, unde, după o călătorie în Anglia şi una în Spania, a şi murit.

Iar când populaţia armenească rămasă şi după aceasta în Turcia a fost supusă tratamentului neînchipuit de sălbatec care este pata cea mai neagră pentru viaţa politicei contimporane — măcelul Armenilor — atunci încă alţii au plecat în Europa de Apus şi astfel au înflorit coloniile din centrele occidentale, cum este marea colonie din Paris, care s’a format mai ales atunci.

Toate aceste locuri formează patria poporului armenesc: fiecare din aceste patrii a înrâurit trăsăturile principale ale rasei armeneşti, făcând-o pe alocuri să nu mai fie aşa cum era în patria cea veche.

* * *

Orice regiune de pe pământ poate fi considerată în legătură cu acele caractere fisice care-i dau însuşirea dominantă. O ţară poate să aibă râuri fără să fie o ţară „a râurilor”. De exemplu, Spania ori câte ape ar avea ea, nu este o ţară a râurilor, ci a munţilor. Italia, de asemenea este înainte de toată ţara Apeninilor şi a Alpilor. Peninsula Balcanică se chiamă astfel fiindcă munţii cari o străbat îi dau caracterul hotărâtor. La noi, la Ro­mâni, ceia ce dă caracterul ţerii este armonisarea, extrem de interesantă, între munte şi râuri. Nu se poate înţelege teritoriul românesc fără Carpaţi, dar nici fără Dunăre şi fără apele care taie tot pământul ţerii şi se varsă în acest mare fluviu european, căci numai în părţile noastre Dunărea este împărăteasa Apelor. Ei bine, dacă ţine cineva în samă râurile, lacurile şi muntele în Armenia cea veche, trebuie să spuie că elementul hotărâtor este fără îndoială muntele, muntele vulcanic. E nu este aici numai o superbă podoabă a ţerii, dar în acelaşi timp el dă şi caracterul pământului.

Vechea Armenie are trei munţi. Cel d’intâiu, la care se gândeşte nu numai Armeanul cu dragoste de ţară, dar orice cunoscător al geografiei, este Araratul de care se leagă legenda începutului lumii şi altă legendă, mai nouă, a Semiramidei. Muntele acesta, înconjurat de legende, dă, după mărturia tuturor călătorilor, o impresie într’adevăr extraordinară. Nu există un şir de înălţimi care să acopere muntele pentru cel ce vine din câmpie să-1 privească, ci el răsare dintr’o dată, singur, isolat cu o înălţime care întrece cu mult pe aceia a Carpaţilor noştri. Căci Carpaţii nu-i vezi, ţîşnind de-odată înaintea ochilor ca o minune a naturii, ci vezi întăiu dealuri mici, apoi, mai mari, care cresc treptat şi apoi vin culmile. Un şir de ridicări ale pământului mai încete în Moldova, mai răpezi în Muntenia care încunjură şi acopăr crestele munţilor. Pe când, Ia Ararat, stânca goală, arsă şi ninsă, e despărţită de şesuriie roditoare numai cu câteva zeci de chilometri. Aşa încât muntele uriaş pare că vine el că­tre acela care îl priveşte de jos din câmpie. Pe lângă aceasta colorile în care pluteşte peisagiul, verdele crud din mijlocul că­ruia se ridică, alb şi ireal, muntele supt zăpadă îi dau o înfăţi­şare stranie, ca din altă planetă. N’am întâlnit niciun călător care să nu vorbească despre rolul eroic pe care-1 joacă acest munte care, cu gheţurile lui, se înflăcărează în aşa fel spre seară încât pare că s’a topit în focul în care stă să se cufunde; şi focul trece la Araratul cel mic apoi la cel de-al treilea munte Aragadz arzând zarea toată ca într’o diabolică apoteosă a peirii înflăcărate.

Aceşti trei munţi nu formează de altfel un şir ca de obiceiu, ci reclamă fiecare pentru dânsul atenţia mişcată de curiositate, de uimire şi de spaimă.

În acest munte nu se găsesc păduri.

Lacurile din cele trei Armenii, rusească, turcească, şi persană, cuprind foarte mari întinderi. În marginea unuia din ele s’a alcătuit cel d’intăiu Stat, de rasa care după numele lacului însuşi se numeşte „rasa vanică”. O ţară cu totul deosebită de Arme­nia care s’a întemeiat mai târziu. Rasa primitivă a fost contopită în parte, în parte distrusă. Dar şi locuinţa cea mai îndepărtată a poporului armenesc a fost în jurul acestui lac Van, care se răsfaţă pe 160 km, sămănând cu o mică mare săpată în terenul de pietre vulcanice. De partea cealaltă, către Răsărit, este lacul Urmiah şi în Vest lacul Sevan având în mijlocul lui insula cu o bisericuţă pierdută.

Râurile le constitue Araxele şi de altă parte, Eufratul. Ele vin sălbatice din munte, însă nu au coloarea aceia albastră, caracterul acela sprinten, cristalin al izvoarelor ce pornesc din Carpaţi. Curentul vine cu pământ, cu nămol, acopere şi îngloadă. Sânt de fapt torente de a căror bogăţie de apă însă pământul nu se îndestulează niciodată. Una din sarcinile tuturor civilisaţiilor care s’au desvoltat aici a fost să se găsească şi să se aducă apa. A fost de atâtea ori vorba de a învia regiunile de atâtea ori pustiite. Mesopotamia ar putea deveni din nou un minunat adăpost pentru zeci de milioane de oameni dacă s’ar putea readuce înfloritoarea viaţă agricolă de odinioară. De multe ori războiul vine fiindcă nu mai încap oamenii pe un pământ roditor: decât să omori oamenii cari nu încap, mai bine să deschizi pământ pentru aceia cari vor părăsi o ţară prea populată. Râurile deci nu au aci caracter dominant. Pământul care se desfăşoară supt munţi în scobiturile căruia se află aceste lacuri şi care se acopere cu foarte puţine păduri, numai pe alocurea, este arid şi pustiu din lipsă de umezeală: omul a făcut ce a putut pentru a remedia aceasta şi canalisările de odinioară arată cât de bine a reuşit pentru perioade de prosperitate tre­cătoare. Se găsesc peste tot grădini făcute de om, nu de natură, dar omul poate face o livadă, nu şi o pădure.

Când o misiune europeană merse acolo să studieze cum s’ar putea învia această regiune şi când prin îngrijirea ei s’au revărsat prima dată apele, lumea s’a îmbătat de bucurie: era ca şi cum natura împărtăşia însăşi această bucurie fără margeni a omului pentru care se deschideau perspective nouă de prosperitate, nebănuite.

Atâta pentru aspectul pământului.

Pe pământul acesta sânt sate şi oraşe. Satul armenesc, trebuie s’o spunem, nu are pitorescul satului nostru. Satul nostru alb, cu bisericuţa în mijloc, aşezat pe coastă, sau pe şes, este o încântare. De aceia unde nu există biserică nu este nici aspect de sat romanesc. Ce frumuseţă poate găsi cineva în satul ardelenesc, cu lăzile acelea de carton, care se întind pe cele două părţiale străzii? Desigur sânt în Ardeal oraşele care la noi lipsesc, dar satul nostru trac, cu căsuţele risipite printre livezi este de o gingăşie artistică fără păreche.

Satul armenesc însă este puţin cam monoton; casele în parte cufundate în pământ. O viaţă în peşteri a existat în vremurile străvechi care se continua puţin şi astăzi. Dacă nu se întâlneşte acolo în toate satele acea bisericuţă, care am spus că joacă un rol aşa de mare la noi, e pentru că sânt teri cu viaţă religioasă în sat şi sânt teri a căror viaţă religioasă se concentrează la o mănăstire pentru mai multe sate. Armenia face parte din acestea din urmă.

Vin la oraşe. Oraşe au fost foarte multe. Din ele nu trăesc decât triste urme. Armenia cea veche avea trei şiruri de oraşe supt munte, care îşi corespundeau în latitudine şi dintre care unele represintau clima cea mai apropiată de munte, altele mijlocul şi cele de al treilea regiunea sudică. De o parte este linia în legătură cu Ani, de cealaltă cea legată cu. Erzerum, în sfîrşit a treia pe paralela Baiazidului.

Oraşele de astăzi nu păstrează decât rare ori caracterele vechii arhitecturi armeneşti. Singur Ani a rămas, în ruinele ei ca odinioară.

Ecimiadzin, reşedinţa şefului suprem al religiei armene, este un oraş foarte interesant. Se află acolo o biserică veche, reprodusă şi în noua biserică armenească dela Bucureşti, aşa încât nu trebuie să meargă cineva până acolo ca să vadă acest tip de clădire. Celelalte sânt clădiri în cea mai mare parte noi. Căci oraşele din Armenia turcească ati primit de foarte multă vreme pecetea stăpânitorilor, cum dela ei şi-au luat portul cetăţenii de azi, aşa încât vede cineva acolo străzi strâmte cu bazare după moda turcească. Oraşele care au fost aşezate în Rusia au pă­ţit-o mai rău, fiindcă Rusul oficial nu poate trăi fără să aducă după el ceva de prost gust, mare, bolovănos şi greoiu. De aceia, cu tot pitorescul aşezării caselor, caracteristica înfăţişării este departe de a sămăna cu Sighişoara, cu Sibiul, sau cu un Câmpu­lung ori Rucăr dela noi.

* * *

Să încercăm acuma o scurtă caracterisare a Armeniei ciliciene.

Armenia aceasta nouă dela Marea Mediterană, care a dăinuit cam între anii 1100 şi 1400, este cu totul deosebit de re giunea Armeniei Vechi. Aici munţii nu răsar isolaţi, ci stau aşezaţi în două şiruri, Amanus şi Taurus, supt care se întinde Siria, cu munţii Libanului. Aici sânt văi ca la noi, sânt păduri, sânt livezi; şi, când poeţii armeni, au cântat frumuseţea livezilor şi a grădinilor cu trandafiri şi cântec de păsări, s’au gândit înainte de toate la acest raiu pământesc din Sud-Vest. Ici şi colo se ridică apoi castele frumoase, dar nicăiri un ansamblu impunător de clădiri ca la Ani. Cetăţile samănă cu Cetatea Neamţului a noastră; prin urmare o fortificaţie mare, simplă cu turnuri ro­tunde, ca la Lampron. Fiind construite din piatră, sânt singurele clădiri de odinioară care se mai păstrează (Sis, Adana, etc.)

Peste Marea Neagră Armenii au trecut prin secolul al XIV-lea în Crimeia. Peninsula Crimeii e dominată de acel admirabil oraş Caffa, care merită numele de „regina tuturor oraşelor din Orient”. E foarte strâns legată de noi, fiindcă a fost apărată împotriva Turcilor de soldaţii moldoveni şi munteni. Puţin mai sus era cetatea Mangup, de unde a venit una din Soţiile lui Ştefan-cel-Mare, aceia a carii piatră de mormânt a fost acoperită cu perdeaua, admirabilă, care o înfăţişează adormită în lungul veşmânt de scump brocat. Şi Ştefan a avut din cumnaţi cari au apărat şi ei Caffa. Aceasta era în ce priveşte comerţul, şi un mare oraş armenesc. În manuscrisele armeneşti dela Paris şi Londra se găsesc necontenit note referitoare la Caffa, pe care vechii scriitori o aşezau „în ţara Hunilor”, adecă a Tătarilor, în care erau vartabeţi, preoţi uniţi, în legătură cu Ordinul Franciscanilor, care a avut aci o mare influenţă. Acum Rusia a făcut din el un centru modern rusesc, dar, dacă s’ar săpa mai departe acest pământ, ar răsări de sigur interesante urme istorice.

Pe tot ţermul de Nord al Mării Negre se întind colonii genovese ca aceasta, în care Armenii joacă un rol important: dela Caucas pană la Cetatea-Albă.

De acolo dela Cetatea-Albă, au pornit emigraţii către Liov şi Sudul Moldovei. Armeni din Liov, mulţi foarte bogaţi, trec azi drept Poloni. Asupra Armenilor din Galiţia este o întreagă literatură.

Cei din Moldova s’au aşezat la Siretiu, la Suceava, unde este şi acum o mahala armenească, cu foarte frumoase case „româneşti” şi unde se întâlnesc vechi nume româneşti: Ţăranu, Vărzaru, etc. Înainte vreme au avut şi un primar deosebit, un şoituz armean şi un protopop al lor cu funcţie de episcop. De

acolo au coborât la Botoşani; am locuit în două rânduri în cartierul armenesc din Botoşani între cele mai bine gospodărite case din oraş care sânt ale Armenilor. Colonia aceasta a avut un rol foarte important; ea are şi azi două mari biserici de piatră cu morminte împrejur şi cu inscripţii reproduse în colecţia mea de Inscripţii (volumul I). După aceia, a trecut un grup la Iaşi şi altul la Roman, oraş întemeiat la sfârşitul secolului al XIV-lea în mare parte de Armeni. Mai jos au coborât, numai prelungiri ale acestor grupuri, pănă la Focşani. Una din cele două biserici armeneşti de acolo are câteva elemente originale şi interesante în arhitectura ei.

Deci mersul lor s’a îndreptat dela Sud spre Nord-Vest şi apoi dela Nord la Sud, până în Muntenia. Aici au venit în urmă elemente armeneşti din regiunile Turciei, elemente mai noi şi mai puţin înrădăcinate în ţară, de şi joacă un rol important în comerţul nostru.

N. Iorga

Advertisements

~ by arevahar on September 6, 2008.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: