Centenar Leon Kalustian UN ARISTOCRAT AL VERBULUI – Vartan ARACHELIAN

Încă din fragedă copilărie mi s-a vorbit cu evlavie în familie despre două mari personalităţi româneşti: Mihai Eminescu şi Nicolae Iorga. Despre primul,poate,din cauza paternităţii sale ipotetice.Despre al doilea ca unul din marii prieteni ai armenilor. La maturitate mi-am dat seama că nu era doar o opţiune a familiei mele. Nu întâmplător aveam să întâlnesc în istoria recentă a naţionalismului autohton şi prezenţa unor consângeni.Cum s-au rătăcit fraţii Acterian printre ei,cum de şeful organizaţiei muncitoreşti al „verzilor”a fost un „ian”nu e cazul să analizez aici şi acum.Dar nu această simpatie organică a „romana-hailor”(armeni din România) pentru Eminescu şi Iorga explică opţiunea lor politică,ci doar lipsa lor de inhibiţie,nu mai mică decât a altor armeni care,la rândul lor,au combătut cu egală vehemenţă eroarea istorică în care s-au aflat cei înregimentaţi în dreapta românească!Unul dintre ei e Leon Kalustian.A fost unul dintre cei mai ardenţi gazetari care s-au opus sistematic ascensiunii dreptei în România. Împărtăşea şi el aceleaşi simpatii.A scris cu devoţiune şi despre Eminescu şi despre Iorga. De unde se vede bine că paternitatea nu te investeşte cu o genă politică,ci doar cu o simţire fin laminată!

Am ezitat îndelung să-l evoc pe Leon Kalustian. Nu-mi e la îndemână nici astăzi, după 18 ani de la trecerea sa în nefiinţă (ianuarie 1990),să vorbesc despre el, şi cu atât mai puţin, neavând ambiţii de memorialist, să-l evoc în scris. Şi totuşi o fac mai degrabă dintr-un spirit polemic. Credeam cândva, evident după 22 decembrie 1989, că libertatea de expresie va instaura un alt sistem al valorilor,după ce jumătate de secol succesul public era monitorizat şi consacrat doar dacă era pe placul autorităţilor…

Amintirea pe care o am despre el e prea subiectivă ca să fie şi riguroasă. Nu sunt aşa nici fotografiile! Tot ce e trecut devine metafizică.L-am cunoscut pe L.Kalustian grație remarcabilului editor cum a fost Valeriu Râpeanu.El l-a debutat, scoţându-l astfel din a treia puşcărie, cea civilă de data aceasta,restituindu-l patrimoniului naţional. Nu pot crede că sub dictatură lumea tânără putea fi mai interesată de lumea interbelică. Şi totuşi Valeriu Râpeanu şi-a făcut un renume restituindu-ne valori ale unei lumi care nu mai era, dar căreia-i aparţineam măcar biologic. După ce Nicolae Carandino a avut şansa reapariţiei în public prin acelaşi editor,el a găsit,totodată în acesta,omul capabil să-l cunoască şi să-i preţuiacă prietenul de-o viaţă,pe Leon Kalustian.De noua relaţie de frăţietate între generaţii am beneficiat cu toţii. Primul semn a fost cartea de debut, “Facsimile”, Editura Eminescu, 1975. A urmat la un an “Conspiraţii sub cer deschis”, unde, acelaşi Valeriu Râpeanu avea să scrie în prefaţa ei: “Cartea de faţă este rodul unei dureroase confruntări cu viaţa, cu o realitate pe care mulţi cititori au cunoscut-o, în meandrele căreia alţii mai tineri vor pătrunde şi datorită acestor pagini (…) Când, în urmă cu aproape un an, a apărut primul său volum de Facsimile, Şerban Cioculescu mărturisea că în perioada dintre cele două războaie mondiale, urmărind scrisul lui L.Kalustian,de numele căruia se legau campanii celebre precum acea pârjolitoare serie de articole împotriva lui Stelian Popescu – nu şi-l închipuia coborând pe firul anilor îndepărtaţi, către unghere uitate şi nesocotite, ca un explorator al tainelor istoriei literare. Iar generaţia tânără, care l-a avut pe L.Kalustian coleg de bancă în biblioteci şi arhive, care l-a văzut şi cunoscut ca pe un preţuitor al facsimilului, nu şi-a închipuit că omul acesta a fost ani şi ani de zile un ziarist al cărui condei nu s-a muiat în apa trandafirie şi călduţă a laudei circumstanţiale (…) Contemporanii îşi amintesc scrisul său acid, incisiv cu măsură şi pondere intelectuală, fraza lui tăioasă, verbul său categoric, plin de subtile şi rafinate ironii”. Care erau ţintele vituperaţiilor sale gazetăreşti ? Impostorii, mistagogii, extremiştii epocii sale. “De ce scriu?” – se întreaba L.Kalustian într-o anchetă a revistei “Facla” din 1935. Mărturisitorul,din care redau un fragment,avea 27 de ani:”Ce-aş putea eu să fac în faţa inechităţilor sociale, în faţa contrastului dintre două lumi, una de sătui alta de flămânzi, una de privilegiaţi şi alta – turmă obidită şi împilată, cu existenţa sortită să se consume în cenuşiul anonim al fiinţelor larvare, sau în faţa acceselor tricolore în numele cărora se sparg capetele în Cişmigiu la nişte bătrâni neputincioşi, ce pot face în faţa urii de rasă pe care orice cap sănătos o repudiază, sau cum pot privi impasibil la deşucherile politicii instinctive puse la cale de guvernanţi şi ocrotite de ei, ce pot face în faţa nedreptăţilor de tot felul, a calomniei ticăloase,a aţâţărilor fără noimă, a legalităţii concediate,a spiritului de justiţie absent, sau, când mă lovesc de arhierei fără credinţă, de moralişti fără morală, de tâlhari servind lecţii de onestitate, de prostituate care blamează prostituţia, de inconsecvenţi anatemizând cinic inconsecvenţa, ori când văd jurăminţi călcate şi făgăduieli publice uitate, te întreb iarăşi: pot să nu scriu? Poate trece un mânuitor de condei – un sensibil şi un receptiv deci – fără să se înduioşeze pe lângă o dramă, fără să-şi ţipe revolta pe lângă nedreptate, fără să dărâme de pe soclu un fals apostol, fără să dea în vileag rătăcirile, vidul din mirajul superstiţiilor, fetişurile, eresurile şi poate să nu pălmuiască el ipocrizia,duplicitatea, poltroneriile şi să nu flageleze cu gârbaciul slovei epiderma care nu ştie roşi? Hotărât, este cu neputinţă. Astfel, scrisul îmi pare ca o necesitate psihologică şi-o trebuinţă de a mă elibera pe mine însumi de tristeţi, de mâhniri şi de revolte, ca să pot găzdui altele. Dar în cazul meu special, mai e ceva: sunt ateu. Şi probabil fiindcă fiecare din noi are nevoie de un reazim interior, mi-am făcut din scris o mistică şi unica mea religie”.

Așa cum spuneam l-am descoperit pe Kalustian odată cu apariţia “Facsimilelor. Mihai Ungheanu, cel care a fost sufletul seriei a doua a “Luceafărului”, după tandemul Eugen Barbu – Dinu Săraru, mi-a cerut să scriu despre el;”e un armean de-al tău, din alte timpuri, un aristocrat”, mi l-a recomandat. M-am executat după ceva ezitări. Inutile.Mai ales pentru că, deşi semnez cu o secretă ostentaţie cu întregul nume moştenit, mă feream să scriu despre un armean.Nu din ştie ce calcule defensive,ci pentru a feri subiectul de interpretări abuzive.

L-am citit din scoarță-n scoarță și am avut prima revelație:el nu era nici gazetar minor, nici minoritar. Nici nu era gazetar, de fapt, adică unul care scrie la gazetă, ci o conştiinţă care simte scrisul ca o misiune solemnă, sacerdotală. Iată ce avea să mărturisească în postfaţa excepţionalei culegeri cu articole publicate în puţinii ani de jurnalistică activă înainte de instaurarea guvernării legionare,o carte publicată tot la „Editura Eminescu”sub titlul “Conspiraţie sub cer deschis”: „Eram la stânga,împotriva forţei brutale şi a brutelor, împotriva demagogiilor, a demagogilor şi a mistagogilor, împotriva oricărei şarlatanii, împotriva oricărui ecxorcism, împotriva maidanocraţiei cu toate cohortele ei înarmate, zbârlite şi zgomotoase, împotriva lozincarilor de uliţă şi a evangheliştilor, cu capetele lor patibulare, în deliruri de ură, de asmuţiri şi de prigoane…” Cum vituperările maestrului aveau ecou,erau parcă scrise chiar atunci ca să veştejească numeroasele inflamări ale naţional-comunismului,cenzorii de la Comitetul pentru Cultură şi Artă au găsit ca inoportună editarea culegerii.Editorul,acelaşi Valeriu Râpeanu a reuşit o audienţă la Dumitru Popescu,Acel „Dumnezeu”al propagandei de atunci.După ce a frunzărit şpaltele,amfitrionul a vorbit ca Pithia:”Crminalii!”La cine se referea,aveam să-l întreb mai târziu pe domnul Kalustian.A ridicat din umeri.Erau cenzorii deghizaţi în înalţi funcţionari de la Cultură,sau „eroii”de odinioară ai fostului ziarist de stânga?Îndrăznesc să cred că epitetul era adresat,deopotrivă,ticăloşilor de ieri şi de azi!Dumitru Popescu,de la înălţimea „misiei” cu care moşise cultul personalităţii avea,poate ca un capriciu,şi plăcerea de a face câte un bine!

Autorul acestei cărţi,volum care ar trebui să figureze ca bibliografie obligatorie în toate şcolile de jurnalism,atât pentru performanţa gazetărească,cât şi pentru eleganţa scriiturii,a fost printre puţinii, într-o societate vârâtă cu anasâna sub o ocupaţie ideologică pretinsă de stânga, care aveau să mă convingă că prestarea exerciţiului nostru profesional, indiferent de natura pledoariilor, nu se poate face decât cu pasiune, pleacă din inimă, e din stânga deci.Cum întotdeauna a scris în jurnale de mare tiraj,cititori i-au fost oamenii simpli;ei sunt întotdeauna de stânga,aşa cum partidul ajuns la putere,indiferent cum se va fi definit el în opoziţie,va fi de dreapta! După ce am scris despre a doua sa carte, m-a căutat. Era din generaţia care nu se lăsa datoare nici celui mai banal gest de bunăcredinţă, fără a mulţumi în exces. Dar nu lăsa nesancţionată nici vreo inexactitate.(Avea să fie a doua revelație pe care mi/o producea!) Mă grăbisem, în scris,să-l fac septuagenar, anticipând cu doi ani schimbarea de prefix. Primele sale cuvinte, când ne-am întâlnit au vizat eroarea. Credeam că e o cochetărie din partea acestui bărbat extrem de îngrijit, conştient de darurile sale fizice, atât de exact definite de prietenul său de-o viaţă, Nicolae Carandino: “Frumos, de o eleganţă à la italienne, dar tăcut şi discret, plin de farmec”. Nu era vorba doar de cochetărie, ci de acribia obligatorie pentru cel care se încredinţează hârtiei;autoritatea unui ziar şi a unui ziarist este direct proporţională cu punerea în circulaţie a unor informaţii riguros controlate.Punct ţintit,punct lovit!Din moment ce mă lăsam atât de uşor tentat,ca mai toţi gazetarii să aproximez acolo unde nu deţineam informaţii riguroase mă închinam şi eu,uneori, zeului local “merge şi aşa !”

Cu Leon Kalustian nu mergeau aproximările în scris și nici măcar în şuete!Nu ştiu dacă de meteahna aceasta m-oi fi vindecat,cert e însă că de prietenia lui am beneficiat din plin!Obârşia noastră comună era motivul iniţial pentru care m-am apropiat de el;noi armenii suntem prea puţini în lume ca să nu căutăm şi-ntr-un necunoscut o rudă probabilă!Şi în biografia noastră era ceva asemănător,rămăsesem fără tată încă din adolescenţă.Ca toţi armenii, ne asigură William Saroyan, într-o duioasă poveste cu un bogătaş cam strâns la pungă. Solicitat să doneze pentru orfanii genocidului armenilor din 1893-95,de sub „Sultanul Roşu”,Abdul Hamid,el şi-a deschis punga,oftând din rărunchi:”dacă e pentru orfani, fie”. După mulţi ani a fost din nou rugat să-şi înfrângă zgârcenia, iarăşi pentru orfani. “Bine, bine, a devenit bănuitor, bogătaşul, dar am mai dat pentru ei, oare nu sunt de-acum mari, în putere ca să-şi aibă singuri de grijă!?””Din păcate nu, ăştia sunt orfanii orfanilor ucişi la genocidul din ‘915″, l-au lămurit solicitanţii. “Noi armenii”, spunea William Saroyan,”suntem cu toţii orfani. Dar nu ne plângem niciodată.Încercaţi să nimiciţi neamul acesta,nu spuneţi că iar suntem în 1915 şi privirea lumii e înnegurată de fumul războiului. Nimiciţi Armenia, să vedem – o să fiţi în stare ? Scoateţi oamenii din case şi purtaţi-i prin deşert, nu uitaţi să le smulgeţi din mâini pâinea şi ultima înghiţitură de apă, daţi foc caselor lor, şi caselor Dumnezeului lor. Să vedem – iar o să moară? Să vedem – n-o să mai învie nemul lor când, peste douăzeci de ani, doi dintre ei se vor întâlni şi vor râde pe limba lor maternă ? Străduiţi-vă, să vedem – o să le puteţi interzice, pui de căţea, să zeflemisească ideile voastre măreţe, să mai vorbească în lume, doi armeni unul altuia?Încercaţi-i să-i nimiciţi!”(Nu întâmplarea făcea ca aceste rânduri ale povestitorului american de origine armeană să fie aşternute în 1935,anul în care Kalustian explica de ce e pe partea stângă a baricadei,care despărţea în două societatea românească interbelică.Şi,de asemeni,nu e întâmplător că la Văleni de Munte,unde îşi avea Iorga parohia lui spirituală se perindară,în vizită la „patriarhul istoriografiei naţionale şi universale”, liderii comunităţii armene ca să-i aducă mulţumiri pentru simţirea cu care acesta scrisese despre tragediile istoriei lor.Şi nu numai atât!Iorga,atunci când fusese prim-ministru reînfiinţase Episcopia armeană,rang deţinut încă la 1400,pe vremea lui Alexandru cel Bun.)

Despre ce am vorbit noi atunci,doi armeni rătăciţi în publicistica românească? De toate, când cu ironie, când cu indignare, când cu sarcasm. Dar niciodată cu detașarea de martori la un spectacol care nu ne aparţine. Convingerile lui politice erau definitive, de stânga. Stânga europeană, mă grăbesc să adaug, din moment ce stânga partidului al căruia membru eram mă micşora în ochii lui într-atât mă gratula ,uneori,ca “prunc al partidului”. Nu pierdeam nici eu prilejul să-l tachinez asupra naivităţilor tinereţii sale. Apărase cu scrisul lui – şi nu numai ! – pe comuniştii aduşi între baionete în boxa tribunalelor militare. Suportase amputările cenzurii tătărescene.Dar ce coincidenţă stranie!Articolul despre procesul comuniştilor judecaţi la Craiova, unde cap de lot fusese Ana Pauker,cunoscuse o dublă cenzură, una “a lor”, “a burghezo-moşierimii”, alta “a noastră”, “a celei mai drepte lumi posibile”.Lumea din urmă chiar refuzase editorului tipărirea în antologia “Conspiraţii sub cer deschis”a şpaltului care purta pe el ştampila cenzurii carliste!Măcar de-ar fi fost atât. Bolşevicii aborigeni,care acum,vezi Doamne,se revendicau din stânga interbelică,îl priponiseră de două ori,câte cinci ani, pe cel ce în anii ‘30 vroise să plece în URSS pe urmele lui Istrati şi ale lui Sahia.

Cum România n/avea încă relații diplomatice cu URSS,Kalustian s-a deplasat la Praga pentru a obține viza de intrare.Primele suspiciuni privind farsa bolșevică asupra „raiului roșu” avea să le cunoască aici,în capitala cehoslovacă..Dedat din copilărie cu aromele coloniale din prăvălia paterului său de la Focşani şi apoi, super-rafinat de cele mai sofisticate lavande britanice, comunismul nu-i mirosise deloc bine chiar la propriu când însărcinatul cu afaceri al URSS de la Praga îl cadorisi cu un produs „made în URSS”: cutia de lemn, plină cu săpunuri de toaletă, mirosea a hoit.Darul acela îl va lecui definitiv de incipiente entuziasme filo-sovietice. Din păcate de putoarea ei n-avea să scape în gulagul românesc!De aceea relata cu un umor trist și cu adresă multiplă ce-i spusese Dumitru-Dumnezeu, atunci când “blagoslovise” apariţia “Conspiraţiilor…”: “criminalii, criminalii…”. Atât şi nimic mai mult. Nici o reparaţie morală sau materială pentru cei zece ani de recluziune fără vreun motiv.Deşi îl cunoscuse pe Maurer încă de pe vremea când împuşca leul pe Sărindari,trecând din redacţie în redacţie,sau pe Voitec,bibliotecarul de la „Adevărul”,fostul socialist,care trădase mişcarea social-democrată ca să devină portret cu barbă în conducerea comunistă şi cioclu de protocol la „zidul plângerii” eroilor martiri ai comunismului românesc,ei,chiar în plină putere decizională,nu mişcaseră nici măcar un deget nici pentru a-i micşora calvarul puşcăriilor,nici pentru a-i ameliora condiţia materială de după

“Da, încercam eu să-l consolez,comuniștii de azi,sunt altfel decât cei ce v-au băgat în puşcărie!” “Vartan,comunismul e de un singur fel şi se va duce dracului,tot aşa cum a venit!” Mă uitam la el şi, mărturisesc, nu-l credeam. Nici pe Carandino, nici pe Ţuţea, nici pe Coposu, pe toţi cei ce, ca şi el, trecuseră prin puşcării;dl.Kalustian mă prezentase acestor nume de istorie la cafeneaua din incinta complexului Athenee Palace.„ Nu vezi că nu e capabil să facă rentabil măcar un kolhoz!” Da,nu-i luam în serios profeţia,nu din vreo fârâmă de credință,ci pentru că vedeam că în Europa şi nu numai stânga europeană,dar chiar guverne din RF Germania,sau Franţa,sunt sensibile, ca o hârtie de turnesol, poate şi din gelozii anti-americane, la culoare roşie.De unde ştiau oamenii aceştia că nu se poate eterniza comunismul? Din puşcării,acolo unde se căsca prăpastia dintre logoreea ultra-comunistă şi brutalitatea feroce cu care erau maltrataţi inadaptabilii regimul instaurat de baionetele sovietice? Greu de spus, deşi răspunsul poate că e mult mai simplu: socialismul real nesocotea total natura umană. Suferiseră cumplit, regimul penitenciar le violase demnitatea, pierduseră tot, familie, avere, respectul public,dar despre toate acestea nu vorbeau,păstrau o stranie discreţie.Probabil că umilinţa fusese îngrozitoare,încât memoria,memoria selectivă îi apăra şi după ce trauma trecuse!da, niciodată nu ieşeau din tăcere când îi iscodeam despre realitatea puşcăriilor. Rareori câte o informaţie,câte ceva,poate,despre o întâlnire întâmplătoare prin vreo puşcărie de tranzit. Mai târziu,când aveam să fac cartea de convorbiri cu dl.Coposu, cu greu l-am convins să mărturisească ceva despre recluziunile sale; mai disponibil devenea pentru pedeapsa de… lez-maiestate,care i se aplicase sub Carol al II-lea. Probabil că acolo, la anchete şi,mai ales,bătut ca să mărturisească ceea ce anchetatorul avea în scenariul lui de completat, lui Kalustian i se deteriorase auzul.Era o dificultate să te faci auzit. Şi mai ales la cafenea, unde ochiul şi urechile”Întreprinderii”,cum îi ziceau Securităţii foştii deţinuţi politici,asigurau „vigilenţa revoluționară”. Cu chin cu vai am reuşit să-l duc la Institutul doctorului Hociotă. După multe obiecţii a acceptat, de probă, proteza auditivă. Bănuiam că va renunţa, nu ştiam însă ce motiv avea să inventeze. “Atâta prostie auzi în jur, încât mă lipsesc să-i fiu complice!”-avea să se scuze.

O singură dată am avut, cred, imaginea fostului deţinut,Klaustian Leon.Întârziasem la o întâlnire pe care ne-o dădusem la un serviciu al Sfatului Popular de sector.Când am intrat în incinta sălii mizere, cenuşii,l-am văzut resemnat,aşteptând pe banca incomodă, cu spatele drept, nemişcat cu mâinile pe genunchi, încremenit.Ce reflex al vieții de pușcăriaș se insinua perfid și-ldezvăluia așa cum nu ar fi vrut să-l știe nimeni?Mi-a fost de ajuns ca să înţeleg tragedia de care avusese parte după ce în tinereţea sa se luptase cu un ministru de interne abraş, cum fusese Inculeţ, sau cu cenzura unui rafinat om de carte, cum,itotuș,fusese Guţă Tătărăscu.Ce suferinţă îl consuma acum,în acest spaţiu meschin de audienţă,aşteptând la un mărunt şi şperţar funcţionar de spaţiu locativ,pe acest rafinat conviv,omul care fusese confidentul unor iluştri bărbaţi de stat ca Vaida-Voevod, Armand Călinescu, Averescu, Argetoianu sau Madgearu.La 30 de ani,avea să părăsească din proprie voinţă, ca protest la dictatura carlistă, scena pe care jucase strălucit partitura liderului de opinie;astea nu sunt vorbe spuse de circumstanţă, presa timpului îmi poate sta mărturie!Se eclipsase în conul de umbră al unor vremi haine.Patruzeci de ani a durat demisia asumată, iar anii aceştia au fost neîndurători, infinit mai greu de suportat decât cazna zilnică pe care o trăia la fiecare întâlnire cu foaia albă pe care încrusta editorialul ziarului de mâine. De aceea, poate, insistenţele mele, de a reveni la gazetăria curentă au avut succes.

Îi plăcea „Flacăra”,accepta robinsonadele lui Adrian Păunescu,graţie căruia poetul reuşea să ţină sus îndrăzneala revistei. Păunescu devenise o instituţie,iar “Flacăra”,sfida regulile sacrosante ale dosarelor de cadre, sfida atotputernicia secţiei de presă, sau vigilenţa de la „Casa Scânteii”, unde nimeni nu putea trece de cerberi. Doar la “Flacăra” se putea intra fără aprobare,numai aici orice amărât care avea de reclamat un abuz,o suferinţă găsea uşa deschisă şi pe cineva pus anume să-l asculte,dar nu în zadar; paginile revistei erau deschise să găzduiească jalba,iar redactorii dispuşi să facă justiţie!Să nu omiteţi,dacă vă va cădea sub ochi „Flacăra” de atunci,să citiţi caseta redacţională.Nu doar gazetari excepţionali,bob numărat!,dar şi cu dosare inacceptabile pentru alte publicaţii! Cine uită astea,sau le ignoră pentru că s-au schimbat vremurile,mărturisind doar despre trocul făcut de Poet cu Puterea,e un martor mincinos!Nu voi omite,desigur,pofta urieşească a lui Adrian Păunescu pentru afirmare,dar una din aceste consecinţe a fost ca “Flacăra” să devină dintr-o revistă anodină una capabilă să încălzească şi pe umiliţii şi obidiţii vremurilor. Dacă “Scânteia” era lizibilă doar la “faptul divers”, “România liberă” la mica publicitate, “Flacăra” lui Adrian Păunescu era citită din doască-n doască. Ei, bine, aici, a început L.Kalustian a doua carieră de gazetar. A renăscut, graţie întâlnirii cu Păunescu. “Simple note”(publicate apoi în cinci volume la aceeaşi editură) a fost medicamentul miraculos prin care redactorul şef,atât de generos,să recunoaştem,cu unii şamani publicaţi în revista sa, a reuşit să-l scoată din „moarte civilă” pe unul dintre cei mai mari şi stilați ziarişti ai presei interbelice.

Reîntoarcerea la călimară n-a întârziat să fie răsplătită; “Simple note”, a devenit repede una dintre cele mai citite rubrici ale revistei. Când a lipsit o săptămână – “Buldozerul şi istoria” nu putuse să treacă, un timp, peste cerbicia secţiei de presă – zecile de mii de cititori ai revistei au trecut prin emoţii, crezând că ceva grav se petrecuse cu titularul rubricii. Cum spuneam generaţia lui Kalustian avea, în deosebire de generaţia nostră, sentimentul acut al recunoştinţei.Şi el avea să-i răsplătească pe cei care au binemeritat prin generozitatea lor: Adrian Păunescu şi Valeriu Râpeanu.”Le sunt amândurora îndatorat cu recunoştinţa şi gratitudinea mea şi îi asigur că legământul vine de la un om care ştie bine conţinutul noţiunilor şi care n-a înţeles în lunga lui existenţă să practice în nici o împrejurare o etică de complezenţă sau de oportunităţi, sezonieră sau de sens unic, adică ceea ce îmi dăruiau – fără să ţin seama de ce şi cu ce, le sunt tributar în replică. Aşa m-am apărat de pecingenele ruşinii şi mi-am salvat un confort interior, care trebuie să fie pentru oricine indispensabil, ca să nu eşuezi cu zilele şi nopţile tale, în degradări stânjenitoare, în carenţe de caracter, în meritat stigmat sau – în cel mai fericit caz – într-un cinism de proastă calitate. De altfel, în generaţia căreia îi aparţineam,viaţa îşi mai păstra încă unele tandre moliciuni de mătase veche, obligaţia memoriei nu era repudiată şi nimeni nu cuteza să dea cu drugul de fier peste mâna care ţi-a întins cupa fragilă a unui crin.” (Simplă notă la “Simple note”, prefaţa la vol.I din Simple Note, Ed.Eminescu, 1980).(Păcat că nu toţi cei de la “Flacăra”-aceea de pe vremuri- nu s-au molipsit de sentimentul recunoştinţei de la venerabilul lor vecin de pagină!) Cuvintele sale au amprenta unui timp răbdător cu oamenii!

Călătoria în lumea de altă dată, la care autorul rubricii „simple note” își invita săptămânal cititorii era,în fapt,o însoțire complice.Personalitățile evocate,multe dintre ele spulberate în gulagul românesc,sugerau altitudinea și dimensiunile la care ajunseseră elitele interbelice.Simpla și inevitabila lor comparare cu falsele autorități ale prezentului năștea ridicolul. Dacă în peregrinările sale era șocat de derapajele autorităților,nici vârsta,nici cei zece ani de pușcărie nu-l făceau pe Kalustian să lase deoparte scrsul la gazetă.E suficient să citez aici articolul”Buldozerul și Istoria”.

Era în plină epocă a demolărilor și a neantizării martorilor în cărămidă și piatră trecutului nostru.Fusese plecat la Focșani și acolo,în Piața Unirii, văzuse ravagiile făcute de „modernizarea urbană”.Buldozerul râșluise mari hălci din arhitectura tradițională,căyuseră victime case păstrau amintirea unor evenimente istorice importante.„Era la Focșani o casă”,avea să scrie L.Kalustian, „unde în 1848,în popasurile lui din timpul revoluției,a fost găzduit Nicolae Bălcescu.Nu mai e.Buldozerul a devorat-o demult.Mai era una în care s-a născut și a copilărit Ion Mincu,părintele arhitecturii moderne,și a căzut și ea victimă buldozerului (…)Nu mai e nici vechea clădire a Comisiei Centrale,sumbră și oblonită,unde și-a desfășurat lucrările între 10 mai 1859 și 14 februarie 1862,delegația de moldoveni și munteni care a elaborat legi de organizare a României de după Unire și primul proiect de Constituție a țării.Aici vedeam umbra lui Mihail Kogălniceanu și Grigore Alexandrescu.Și,în sfârșit,ultimele două isprăvi din primăvara acestui an care stă să sucombe:Biserica Domnească din Piața Moldovei,ctitorie a Doamnei Dafina,-ridicată între 1665 și 1670,în amintirea soțului ei (…)și casa în veranda căreia l-am zărit în mai multe rânduri,scriind sau citindpe Duiliu Zamfirescu în vara anului 1920…” Întors în București a simțit nevoia să se răfuiască.Articolul ni-l arată nu doar ca un om devotat cetății,dar și revoltat pentru siluirea memoriei colective.Stilul cu care își va face publică dezaprobarea e a unui gazetar care știe să treac[fac s

treacă prin furcile cenzurii.i totu care se face cu…buldozerul.de la Focșani a srcis acest articol.Păunescu i-a făcut loc în pagină.Cei de la secția de presă s-au opus și astfel a fost un număr când el a lipsit din revistă.Cititorii s-au adresat redacției interesându-se îngrijorați de soarta titularului acestei rubrici. După numeroase insistențe redacția a reușit să convingă mai marii vremii să-l dea publicității.Articolul ar trebui citat în întregime,dar spațiul nu-mi îngăduie.Poate fi găsit în volumul din 1980 de „Simple note”.E un articol de atitudine,dar și o fabulă antologică.În această paginăbBuldozerul nu e deloc o mașină care ușurează demolările necesare ci „

Cum în gazetărie faptele bat vorbele, mă supun cutumelor şi transcriu aici o scrisoare rătăcită printre hârtiile mele.Era vară şi L.Kalustian se refugiase în grădina sa de la Focşani, departe de canicula Bucureştiului, dar şi de petenţii care-l căutau la „Athenee” fie pentru o intervenţie la editorul Râpeanu, fie pentru o colaborare la Păunescu. Ocrotit de surorile şi de fratele său,angajatul fără state de serviciu la revistă, nu-şi permitea concediul de odihnă.De aici am primit misiva de mai jos:”Dragă Vartan,îţi trimit articolul cu Pop. A ieşit mai mare dar “cazul” merită şi l-am stropit cu oarecari oloiuri şi culori, fiindcă detest să par ce nu sunt:adică un sec arhivar.Cred că în pagină ar trebui pus pe trei coloane – vorbesc de titlu- şi dacă acesta, la care m-am oprit eu, i se pare bravului nostru Adrian Păunescu, prea simplu şi şters (eu îl gândisem mai scurt, ca pentru două coloane, dar mi se pare că oricum merge), atunci poţi să-i propui, bunăoară, acesta: “Vasile Grigore Pop, – uitatul părinte al istoriei literare româneşti”.Eşti liber să faci cum crezi.În rest, atenţie la corectură. Până acuma sunt foarte mulţumit de comportamentul tipografiei, ca să nu mai spun de al redacţiei şi al redactorului şef ! Peste orice aşteptări.Despre ultima noastră discuţie la telefon: nu pot să mă apuc, aici şi acum, de decada Carol al II-lea, fiindcă nu am lângă mine

datele exacte istorice şi când fac o afirmaţie în legătură cu un fapt care s-a petrecut şi pe care îl ştiu foarte bine, trebuie să-l situez cu precizie în ziua,luna şi anul respectiv – fapt care implică nişte controale şi verificări -pentru că eu nu pot să scriu istorie din burtă, eu nu mă pot lăsa guvernat de preceptul “e bine şi aşa” şi nici nu pot risca ridicula afirmaţie a lui Cristian Popişteanu din “Jurnalul” Marthei Bibescu “că Robert de Fleurs” a fost “aviator’ sau bazaconiile din “Magazinul istoric”, ultimul număr iscălit de Nicolae Minei, mi se pare şi el doctor în istorie, care scrie negru pe alb : “După cum se ştie, Corneliu Zelea Codreanu şi alţi doisprezece conducători, legionari, arestaţi la 16 aprilie 1938, judecaţi apoi şi condamnaţi la închisoare, ar fi fost împuşcaţi de autorităţi în noaptea de 29 spre 30 noiembrie a aceluiaşi an”.Afirmaţia e valabilă exclusiv pentru Corneliu Codreanu. Şi ceilalţi nu erau conducători legionari – poate ar fi devenit, dar asta e altceva – ci pur şi simplu asasini materiali, unelte oarbe – şi au fost atunci special aleşi numai ucigaşi, adică cei ce ridicaseră vieţi de oameni şi care aveau mâinile cu stigmatul sângelui pe ele în frunte cu Corneliu Codreanu, care împuşcase pe prefectul de poliţie Manciu de la Iaşi şi în schimbul căruia îşi află matricea “mitul” lui.La 16 aprilie 1938, repet, fusese arestat Corneliu Codreanu, Ceilalţi asasini,(Niki Constantinescu, Caranica şi Belimace) ispăşeau condamnarea pe viaţă din 1934, după uciderea lui I.G. Duca, iar următorii nouă,executaseră pe Mihail Stelescu, la spitalul Brâncovenesc şi ispăşeau sentinţele de condamnare din 1936. (Am şi numele lor pe o fişă şi câţiva dintre ei erau studenţi la teologie, rămâne să văd dacă nu erau cumva elevi ai lui Gala Galaction). Ce facem însă cu doctorul în istorie Nicolae Minei? Fiindcă pentru gogoşi mergem la plăcintărie şi pentru gogoşari la aprozar. Nu ne adresăm “Magazinului istoric”.De aceea îţi spun, că eu nu pot să fac istorie,fără să am la îndemână, pentru toate umbrele mele de îndoieli, materialele cu care să-mi confrunt şi să-mi verific memoria. Aşa că această chestie rămâne s-o pun pe tapet când voi veni la Bucureşti şi după ce îmi voi termina cartea.Până atunci eu voiam să discut cu Adrian Păunescu eventualitatea publicării unor documente legate de Nae Ionescu – toate scrisorile lui către Armand Călinescu, de un interes senzaţional – şi să prezint pe Nae Ionescu, nu cum e prezentat, că dădea arme legionarilor să se ducă să ucidă, ci explicit de ce a eşuat la legionari, adică făcute lucrurile pe realităţi, înfăţişate cinstit şi tu ştii că eu n-am nici un interes să scriu altfel decât cum a fost şi că ştiu despre ce e vorba, mai bine ca oricine altcineva.

Istoria, istoria adevărată, exclude fabulaţia.Nae a fost şi el în fond, o victimă a lui Carolal II-lea. Dar era, pe lângă farmecul lui colosal, pe lângă inteligenţa lui voluptos satanică şi pe lângă magnetismul lui, un amestec destul de straniu de ambiţii şi candori. Şi cred că aşa cum l-am cunoscut eu şi cum aş încerca să-l portretizez – obiectiv şi onest – l-ar împăca pe Adrian Păunescu cu Mircea Eliade.

Am pornit să-ţi fac o epistolă şi m-am trezit, dragă Vartan, că ţi-am trimis aproape un articol. Şi iartă-mă, dacă te-am obligat, atât de îndelung, obosindu-te să-mi descifrezi, imposibila grafie.Te sărut şi pe toţi ai tăi, care sunt şi ei ai mei, cu drag,

Kalustian.”

Acesta era ziaristul L.Kalustian: îngăduitor cu prietenii, risipitor cu sine, necruţător când datoria profesiei îl confisca !Ani la rând, săptămână de săptămână, cu eforturi greu de evaluat de cineva din afara vocaţiei acestei profesii, L.Kalustian a adăugat filă cu filă la cărţile intitulate modest “Simple note”, adevărate bijuterii, multe dintre ele poeme în proză dedicate oamenilor care au fost, oamenilor care au dat substanţă elevată spiritualităţii româneşti.Nu puţine astfel de bijuterii au fost dedicate celor „doi mari”,Eminescu şi Iorga.

Lui îi datorez zecile de cărţi de memorialistică,o întreagă bibliotecă graţie căreia am purces la evocarea Războiului de Reîntregire în cele două volume: „Toamna pătimirii noastre” şi „Duminică după infern” publicate de acelaşi editor,Valeriu Râpeanu.Alte cărţi vechi despre armeni,trecute mie de către Kalustian, aveau să mă îndemne să apelez la bunăvoinţa istoricului Andrei Pipidi pentru a ordona numeroasele scrieri ale bunicului său matern,Nicolae Iorga în ceea ce avea să fie cartea „Nicolae Iorga despre Armeni”,publicată la Editura Ararat.

Numai cine a fost sau este ostracizat poate să simtă bucuria pe care avea s-o cunoască septuagenarul atât prin reintegrarea în circuitul public,cât şi prin adoptarea lui de câtre familia revistei.Nu e puţin lucru ca o victimă a „holocaustul culturii române”,prizonierul de conştiinţă în două rânduri să fie,la 75 de ani,sărbătorit în mijlocul redacţiei.A trăit,poate, momentul de vârf al senectuţii sale.În ceea ce mă priveşte,în două documentare de televiziune, “Strada presei”, o evocare a Sărindarilor, acolo unde-şi avuseseră redacţiile ziarele de stânga, „Adevărul” şi „Dimineaţa”, dar şi atâtea alte gazete cu viaţa efemeră, şi “Capşa”, o evocare a acestei Academii a şuetei latine, scăpărătoare şi sarcastice faţă de mărimile şi imposturile zilei, am reuşit să-l fac cunoscut telespectatorilor sub înfăţişarea pe care cuvântul scris, vai,nu o poate suplini!Păcat că Televiziunea intrase în deceniul său nefast, căci şuetele sale, adevărate regaluri, mă îndreptăţesc să afirm că-l recomandau ca un interlocutor de televiziune nepereche. Dacă masa de scris era “locul osândei”, cafeneaua sau redacţia ofereau o excelentă scenă de manifestare a geniului său oral. Ce generaţie ne-ai dat, Doamne,prin generaţia interbelică,cea de care aparţinea şi Leon Kalustian! Spulberată prin puşcării şi lagăre de muncă!Descopeream prin el,prin Carandino,Noica,Ţuţea,I.D.Sîrbu sau Coposu că războiul şi, apoi,ocupaţia bolşevică ne lăsaseră orfani de atâţia alţii lichidaţi în gherlele comuniste!Un gol uriaş căscase războiul între noi şi cei de dinaintea noastră; răspândiţi prin lume sau măcinaţi în ocnele comuniste !

x

Dacă sunt oameni pentru care profesia devine patimă, viciu, L.Kalustian e o ilustrare perfectă. Pe vremuri, înainte ca Televiziunea să ofere şansă, deseori nemeritată,cum se întâmplă cu vedetele de o zi, de două, de nouă, presa scrisă era trambulina de lansare.Şi atunci,ca şi acum, nu oricine îşi vedea semnătura în pagina de ziar avea parte şi de faimă. Liderii de opinie, directorii de conştiinţă erau mai întotdeauna patronii gazetelor,secondaţi de doi-trei editorialişti. Pamfil Şeicaru, Nae Ionescu, Octavian Goga, Nichifor Crainic, erau la dreapta eşicherului, alţii, cei mai mulţi, deşi etichetaţi de stânga,urmau o linie umanistă,moderat-naţională,tolerantă cu semenii de alte seminţii,intransigenţi însă cu puterea; faţă de aceştia dovedeau că sunt „câini de pază”ai moralităţii,ai binelui public. Iată o enumerare pe care chiar L.Kalustian o face în postfaţa culegerii sale de articole:Nicolae Iorga, N.D. Cocea, Dem Theodorescu, Em. Socor,Constantin Graur, Tudor Arghezi, Ion Vinea, Petre Ciorănescu, Cezar Petrescu, Tudor Teodorescu-Branişte, Grigore N.Filipescu, Ştefan Antim, Emil Fagure,Gr.Gafencu, Mihai Sebastian, C.Gongopol, Al. Kiriţescu şi mulţi alţii. Dar cele mai gustate producţii gazetăreşti se dovedeau campaniile de presă. Una dintre ele,omagiu pentru L.Kalustian şi profesia pe care au ilustrat-o înaintaşii noştrii,am adus-o în actualitate,publicând la începutul anilor 80 într-un “Almanah Facăra”pe care,dacă nu mă înşeală memoria îl îngrijea atunci Ovidiu Ioaniţoaia,istoria unei virulente dezvăluiri a imposturii şi demagogiei.”Jos laba de pe tricolor!” a fost o campanie jurnalistică susţinută cu o fervoare greu de imaginat azi.În fruntea ei se afla cotidianul “Lumea românească”. Victor Eftimiu, Zaharia Stancu,Geo Bogza, Constantin Clonaru, dar, mai ales, L.Kalustian, au reuşit să transforme campania împotriva ziarului cu cel mai mare tiraj din România, “Universul” (director Stelian Popescu) într-o acţiune de asanare publică a urii de rasă. Dezastrul democraţiilor anunţa genocidul evreilor,a ţiganilor, a slavilor.Dacă mai târziu regimului autoritar al mareşalului Antonescu n-a îndrăznit să transplanteze în interiorul României”soluţia finală”, impusă de către Hitler ţărilor controlate,un fapt descurajator a fost şi atitudinea constantă a presei democratice. După atâtea decenii L.Kalustian avea motive să creadă în binefacerile publice ale presei de atitudine : “Sfârşesc aici evocarea negrului crâmpei de istorie a moravurilor şi a năravurilor de altădată cu ideea reconfortantă pentru breasla noastră că s-au găsit atunci oameni care au ştiut prin jeraticul cuvântului să cauterizeze, cu un impreionant curaj moral şi cu o exemplară tenacitate de luptă, un mare apaş de presă şi o purulenţă socială care îşi făurise un crez din impostură şi minciună şi o religie din exploatare şi înavuţire”.

Ce iluzii mă hrăneau în urmă cu un sfert de veac, crezând că vremea urii rasiale,a panamalelor,a exploatării, toată această panaramă care obliterase orizontul ideologic al făuritorilor României Mari printr-o atmosferă de fum şi de puciaosă, greu respirabilă,e revolută! Iată de ce,graţie presei cunoscusem într-atât epoca,încât aveam s-o evoc în romanul ‘Noaptea bastarzilor”.Nevoia de Kalusian, ca şi de întreaga falangă de directori de conştiinţă ai perioadei de glorie a presei româneşti mi se părea o urgenţă.Romanul,care îşi trăgea vigoarea din lumea presei,avea să fie pus timp de un lustru la popreală.Abia după Revoluţie,în martie 1990, aveam să reuşesc să-i fac vad spre public.Culmea e că acum,după atăţia ani,când îl evoc pe L.Kalustian în preajma aniversării unui secol de la naştere,îmi dau seama câtă nevoie avem de aceste modele profesionale.Nu e vorba de nostalgie,ci de urgenţa regăsirii drumului deschis de ei în presa românească! Impostura, golănia, ,lipsa de măsură, incultura profesională ,toate acestea ca și multe altele le resimțim ca umilitoare,ne obligă să ne gândim dacă libertatea de a ne exprima și așa nu ne exprimă felul de a fi!

Iată de ce evocarea lui L.Kalustian în aceste paginii nu e în intenţia mea doar portretul unui om,ci o încercare de a întoarce privirile spre o generaţie, cea ajunsă la maturitate în anii ‘30, care a ştiut să se împotrivească agresării valorilor morale. A fost o minune această pleiadă de publicişti, pe lângă alte minuni pe care le-au cunoscut viaţa publică românească.Cum a fost posibil ca fiecare dintre membrii aceste mari şi diverse familii de spirite să producă o astfel de gazetărie care să urce de la însemnarea de un catifelat lirism la pamfletul cel mai virulent?! Libertatea de expresie, cultura, dar mai ales criteriile funcţionale ale democraţiei,le-au asigurat succesul public. Dacă atunci impactul la cititor îl asigura autoritatea intelectuală şi morală a semnăturii, azi primează vulgaritatea, obrăznicia, trivialitatea.Între noi şi „ei”se cască o falie.De aceea,iertată-mi fie că aici,într-o evocare de sărbătoare parafrazez astfel vorbele Poetului cum că presa e cum este și ca dânsa suntem noi! Din acest hău al spiritului puțin reușesc să iasă la nivelul celor care au fost.Unii dintre noi le-am simţit prezenţa,ne-am apropiat de ei în vremuri vitrege unor astfel de simpatii. Ei ne-au deschis ochii nouș,deopotrivă,ziariști şi cititori.O astfel de oază în „deşertul roşu” a fost, fără aere şi fasoane de primadonă,omul elegant,care ştia să ascundă biografia scrijelată de vremuri,discret, volubil, generos, risipitor: Leon Kalustian. Era nevoie de el. E nevoie şi azi.

*

Ca şi Ibrăileanu, nici el nu semna decât cu inițiala numelui de botez.Și el armenesc.Și la fel ca directorul “Vieţii Româneşti”,Kalustian lăsase cu limbă de moarte să fie înmormântat în ritul Bisericii Apostolice Armene.Trecerea spre cele veşnice s-a petrecut la o lună după căderea comunismului. Una dintre premoniţiile sale se înfăptuise.

Slujba de înmormântare avea să o săvârşească la Focșani arhimandritul Baronian.

…Și atunci mi-a răsunat în minte vocea frumoasă,baritonală cu care cândva îmi citise finalul evocării despre Garabet Ibrăileanu: „Domnul să primească în brațele Sale sufletul robului…” Cuvintele armenești îl însoțeau în eternitate.